Structura populației în Europa în funcție de etnii

Termenul “etnic” deriva din cuvantul grec ”ethnos”, acesta semnificand “popor”, “natiune”, “comunitatea umana”.

Grupele entice sunt definite ca subpopulatii ai caror membri au caracteristici commune, cum ar fi “originea nationala”, limba, religia sau rasa. La acestea se adauga obiceiurile si traditiile, deci o mostenire culturala comuna, precum si existent sau mentinerea unei coeziuni de grup. Grupurile etnice pot fi plasate compact într-o zona geografica; ele pot fi regasite si dispersat, dar în general tendinta este catre omogenitate.

Natiunea, cat si celelalte grupari taxonomice sunt indisolubil legate de un teritoriu de origine, un spatiu etnic cu care aceste grupuri etnice se identifica.

In Europa conceptul de grup etnic si cel de identitate teritoriala sunt inseparabile, astfel bretonii si bascii din vestul Europei au o identitate spatiala specifica, chiar daca nu au independent politica.

Principalele etnii ale regiunii sunt greci (10,8 milioane), turcii (9,2 milioane în partea europeana a Turciei), sârbii (8,5 milioane), bulgarii (7 milioane), albanezii (6 milioane, din care 3,5 milioane în Albania), croatii (4,5 milioane), bosniacii (2,4 milioane), macedonenii (1,4 milioane), muntenegrenii (0,265 milioane), maghiarii din fosta Iugoslavie 313.045, românii (20 milioane), slovenii (2 milioane) si maghiarii din România (1,4 milioane) etc. În toate tarile din Europa traiesc comunitati mai mari sau mai mici de rromi. Alte minoritati nationale lipsite de un stat propriu mai sunt: gagauzii, goranii, saracacianii, arvanitii si vlahii.

Principala religie a zonei este crestinismul ortodox, catolicismul si islamul. Sunt practicate diferite traditii locale pentru fiecare credinta, fiecare tara ortodoxa având propria biserica nationala autocefala.

Portugalia. Aceasta tara este situata la extremitatea vestica a continentului european. Ea se caracterizeaza printr-o omogenitate etnico-confesionala rar întîlnita în lumea contemporana: mai mult de 90% din populatia tarii o alcatuiesc reprezentantii natiunii titulare: portughezii care confeseaza catolicismul. În ciuda acestui fapt, urmînd tendinta generala spre descentralizare care a cuprins întreaga Europa Apuseana, Lisabona a procedat si ea la largirea substantiala a prerogativelor organelor de auto-conducere provinciale. Aceste prerogative se refera numai la sfera economico-financiara. De o situatie deosebita în aceasta ordine de idei se bucura cele doua provincii insulare care se afla la o distanta considerabila de tarmul lusitan: arhipelagurile Madeira si Azore.

În Portugalia nu locuiesc nici un fel de minoritati nationale. Printre grupurile etnoculturale eterogene se numara o mica comunitate tiganeasca si diasporele de imigranti din fostele colonii portugheze, tarile Maghrebului si cele ale gastarbaiterilor din Europa Rasariteana. Ele însa nu pretind la nici un fel de autonomie, fiind dispersate prin marile centre urbane ale tarii.

Spania. Locuita în antichitate de triburile celtiberice, care în timpul stapînirii romane au fost aproape în întregime romanizate, Spania zilelor noastre este unul dintre cele mai multinationale state vest-europene. La începuturile Evului Mediu, aici si-au gasit „statia terminus” triburile germanice ale vizigotilor, suebilor si vandalilor. Ele au creat pe acest teritoriu o serie de regate feudale timpurii (numite si „barbare”). Populatia autohtona romanizata a reusit într-un rastimp destul de scurt sa-i asimileze pe cuceritori.

În coltul de Nord-Est al Spaniei, aparat de bastionul inexpugnabil al muntilor Pirinei si Cantabrici s-a pastrat si pîna astazi misteriosul popor al bascilor. Printre etnografi este foarte populara teoria care sustine ca acestia prezinta vestigiile celei mai vechi populatii din Europa care s-a mai pastrat numai în Caucaz.

În sud-estul tarii, acolo unde Carol cel Mare a creat renumita marca a Barcelonei, a luat nastere poporul catalan. În limba catalana gasim atît elementele limbii spaniole, cît si ale dialectului francez vorbit odata în Languedoque. La extremitatea nord vestica a peninsulei Pirineice, în urma asimilarii suebilor germanici de catre populatia lusitano-romana, s-a format etnosul galician care vorbeste o limba foarte apropiata cu cea portugheza. Galicia însa niciodata nu a facut parte din statul portughez. Soarta acestei regiuni a fost legata întotdeauna de formatiunile statale din care în anul 1479 a fost creat regatul Spaniei.

În regiunea sudica, Andaluzia, spre deosebire de restul tarii, suprastratul barbar a fost constituit din vandali (fapt dovedit, printre altele si de denumirea provinciei). În aceasta regiune s-a dovedit a fi mai puternica si persistenta influenta arabo-berbera. În Andaluzia locuieste cea mai numeroasa colonie tiganeasca („los gitanos”) din Europa apuseana. Toate aceste „ingrediente” au format subetnosul andaluz care ocupa (si din punct de vedere lingvistic, inclusiv) o pozitie deosebita în cadrul natiunii spaniole.

Graiuri si dialecte aparte sînt raspîndite si în restul provinciilor istorice, dar ele nu se deosebesc de limba literara spaniola în asa masura ca dialectul andaluz. Pe insulele Baleare, în regiunile istorice Valencia si Murcia este în uz atît spaniola, cît si catalana.

Locuitorii partii centrale a peninsulei vorbesc dialectul castilian care a stat la baza limbii spaniole literare. El s-a format în urma asimilarii de catre populatia celtiberica romanizata a diferitelor elemente lingvistice straine (în primul rînd vizigote si arabo-berbere).

O însemnatate foarte mare pentru întelegerea a ceea ce se întîmpla astazi în Spania a avut-o Reconquista (literalmente: „recucerirea”). Arabii, aflati în apogeul pasionarismului, au trecut în anul 711 strîmtoarea Gibraltar si cu o usurinta care a uimit întreaga Europa pur si simplu au pulverizat regatul Vizigotilor. Între secolele VIII-XV, pe peninsula Pirineica a infiintat o stralucitoare civilizatie musulmana arabo-maura care si-a lasat amprenta asupra culturii si limbii popoarelor de pe peninsula Iberica.