Zona alpină

Climatul de munte

Consecinţă integrală a zonalităţii verticale, climatul de munte, carac¬teristic lanţului carpatic, este influenţat într-o măsură mai mică de sis¬temele barice continentale. Marile înălţimi sînt supuse efectelor circu¬laţiei aerului vestic şi în mai mică măsură celui maritim care urcă prin advecţie la altitudini ridicate. In plus, gradul intens de fragmentare a reliefului muntos şi prezenţa depresiunilor carpatice provoacă o serie de perturbaţii locale ale circulaţiei acestor mase de aer, mai ales în munţii mijlocii şi joşi. Acest lucru face ca în cadrul climatului de munte să se diferenţieze două subtipuri climatice distincte: subtipul climatului munţilor mijlocii şi subtipul climatului culmilor alpine.

Subtipul climatului munţilor mijlocii înglobează înălţimile mun¬toase şi versanţii masivelor situate între 800—1 900 m în sud şi 600—1 750 m în partea de nord a Carpaţilor.

Subtipul climatului culmilor alpine este corespunzător înălţimilor de peste 1 900 m în sud şi 1 750 m în nord.

VEGETAŢIA

Prin poziţia sa latitudinală, teritoriul României se află plasat în aria de dezvoltare a zonei de stepă, de silvostepă şi de stejărete. însă, pre¬zenţa Carpaţilor în centrul ţării, care determină apariţia unor etaje cli¬matice, asemănătoare climatului de la latitudini mai nordice, produce o pătrundere către sud a vegetaţiei specifice acestor zone septentrionale (gorunete, făgete, molidete etc), etajată pe versanţii carpatici.

În afară de această asociere a zonalităţii latitudinale cu cea altitu-dinală, o altă caracteristică a structurii vegetaţiei României decurge din faptul că acest teritoriu este şi mediul interferenţei vegetaţiei vest-eu-ropene (gorunetele, făgetele) cu cea est-europeană (de stepă şi silvostepă cu stejar pedunculat) şi cu cea sud-estică, termofilă (păduri de stejar pufos, stejar brumăriu, cer cu gîrniţă).

În flora ţării noastre, din cele 3 339 specii, 539 hibrizi şi 184 specii subspontane, după Al. Borza, cele mai multe, adică aproximativ40%, sînt de origine eurasiatică şi europeană, frecvente mai ales în vestul ţării (stejărete, gorunete, făgete); de origine estică sau continentală (sau pontică) 14o/o, frecvente în Cîmpia Tisei, Cîmpia Transilvanie^ şi estul ţării — alcătuiesc cea mai mare parte a florei stepelor, săraturilor şi nisi¬purilor; de origine nordică şi alpină 14%, frecvente pe înălţimile mun¬toase (mesteacănul pitic, pajişti alpine de provenienţă arctică, alpină) etc.

În ceea ce priveşte dezvoltarea istorică şi formarea actualelor aso¬ciaţii vegetale, remarcăm faptul că cea mai mare parte îşi au originea în flora terţiară. Acest lucru iese cu atît mai mult în evidenţă, cu cit chiar şi azi există unele specii de plante, care în condiţiile unui mediu favorabil s-au putut conserva în bune condiţii. în acest sens se pot da ca exemplu: nufărul (Nimphaea lotus thermalis) de la Oradea; cîrcelul (Ephedra distachya) din Cheile Turzii; liliacul românesc (Syringa josi-kaea), în Munţii Bihorului; voinicerul pitic (Evonymus nana), în Car-paţii Orientali.

Odată cu instalarea glaciaţiei cuaternare, flora terţiară subtropicală s-a retras mult spre sud, concomitent cu pătrunderea unei flore de climat rece din nord şi coborîrea celei de pe înălţimile muntoase. Alter¬narea perioadelor glaciare cu cele interglaciare a complicat şi mai mult etajarea vegetaţiei, ducînd la o instabilitate a limitelor acesteia.

Condiţiile climatice actuale, mai ales din depresiunile intramontane şi de pe golurile alpine, cu frecvente temperaturi joase, au dus la con¬servarea unui număr redus de relicte glaciare, refugiate aici în urma încălzirii climei din holocen. Exemple: arginţica (Dryas octopetala), mesteacănul pitic (Betula nana), zimbrul (Pinus cembra) etc.

În holocenul mediu, schimbarea climei a dus la dezvoltarea zonei de molidişuri la munte, a stejărişului şi mai apoi a cărpinişurilor la deal; la cîmpie a început să pătrundă flora de stepă, iar din sud au pătruns unele elemente mediteraneene şi submediteraneene.

Scăderea uşoară a temperaturii în holocenul superior şi creşterea umidităţii au favorizat dezvoltarea pădurilor de fag, care au luat locul cărpinişurilor, împingînd mult mai jos limita stejărişului, paralel cu înaintarea lor în altitudine pînă la molidişuri. Stepele s-au restrîns, iar elementele mediteraneene au dispărut în mare parte, rămînînd numai în sudul Dobrogei, sud-vestul Olteniei, sudul Banatului, Munţii Apuseni şi pe unele areale aflate sub influenţa fohnului (Subcarpaţii Curburii) sau cu climat de adăpost (Subcarpaţii Olteniei, Depresiunea Baia Mare etc).

În general, în urma acestor prefaceri îndelungate, astăzi se observă foarte evident dispunerea vegetaţiei în zone latitudinale (stepă, silvo-stepă, stejărete) şi în etaje altitudinale, specifice dealurilor şi lanţului carpatic (etajele alpin, subalpin, molidului, făgetelor şi gorunetelor).

Caracteristicile acestor zone şi etaje vegetale le vom analiza în con¬tinuare, subliniind legătura lor puternică cu cele trei mari categorii de forme de relief: munţii, dealurile şi cîmpiile.