Mierea

Capitolul I

Mierea - Noţiuni generale.

Mierea este un aliment natural, de origine atât animală cât şi vegetală, fiind principalul produs al stupului. Ea este fabricată de albine din nectarul florilor, îmbogățit cu substanțe proprii și prelucrată de acestea pentru a fi apoi depozitată în faguri.

Prin miere se înţelege alimentul care este obţinut de albine din nectarul florilor sau din sucurile dulci ale părţilor vii ale plantelor şi pe care albinele le colectează, le transformă, le combină cu substanţele lor specifice, le depozitează şi le lasă la maturat în fagurii de miere. Acest aliment poate fi fluid, vâscos sau cristalizat.

Cunoscută în lumea antică pentru proprietăţile sale miraculoase, mierea era folosită atât ca medicament, cât şi în ritualuri şi ceremonii.

Despre mierea de albine se spune că, în vremurile străvechi, era hrana preferată a zeilor din Olimp. Mierea este un aliment pur, concentrat, o adevărată esenţă a luminii solare în stare lichidă.

Majoritatea popoarelor au cunoscut proprietățile ei extraordinare şi au folosit-o, atât în scopuri terapeutice, cât şi în scopuri ritualice încă din antichitate. În alimentație era utilizată în mod excepțional, deoarece era considerată „hrana zeilor”. Vechii greci considerau mierea un „elixir al tinereții” şi o administrau atleților care participau la Jocurile Olimpice, iar egiptenii o foloseau în tratamente cosmetice şi ca medicament.

1.1. Mierea – Elemente mitologice

Mierea este cel mai dulce dar pe care natura l-a făcut omenirii. Calitățile sale unice nutritive şi curative au fost cunoscute şi exploatate încă din antichitate.

Mitologia greacă spune că albinele l-au hrănit pe Zeus cu miere când era copil, în timpul când mama sa, zeiţa pământului, Gheea, îl ascundea de soţul său, zeul Chronos. Mierea era nectarul, hrana privilegiată a zeilor olimpieni. Albinele au fost preţuite întotdeauna de către om, care admira nu numai produsele lor, dar şi felul de organizare, de muncă, de apărare. Vedeau în ele ceva de origine divină.

Egiptenii, de exemplu, credeau că albinele s-au născut din lacrimile zeului suprem Ra.

La fel şi în mitologia românească, albinele au apărut din lacrimile Maicii Domnului. La daco-romanii din spaţiul carpato-daubian, protectoarea albinelor era Diana, zeiţa pădurilor şi a fiarelor, primind chiar numele de Diana Mellifica, « adică producătoare de miere ».

În mitologia romană, morţii, pentru a trece tărâmul din lumea cealaltă, aveau de luptat cu neînfricatul câine Cerber. Spre a-l îmbuna, mortul trebuia să-i ofere acestuia o turtă de grâu făcută cu miere, turtă ce se punea în sicriu, alături de cel trecut la cele veşnice. Acest obicei s-a păstrat şi la românii de azi: obiceiul de a face colivă.

În mai toate ceremoniile închinate zeilor, mierea şi ceara jucau un rol important. Atât grecii cât şi daco-romanii turnau pe morminte vin, aşezau turte facute cu miere şi aprindeau lumânări numai din ceară. Apoi împodobeau cu mulţi trandafiri. Se făcea deci o asociere obligatorie între divinitate şi albină şi produsele ei.

1.2. Scurt istoric

Mierea de albine a fost prima substanţă dulce folosită de om, fiind preţuită în special de preoţi în cadrul diverselor ritualuri. Există suficiente mărturii că în civilizaţiile antice mierea era folosită, printre altele, la prepararea unei băuturi alcoolice la care se adăuga polen şi levuri din faguri, însă, cele mai vechi documente referitoare la miere sunt două fragmente scrise în limba sumeriană. De la egipteni au rămas mărturii privind modul de recoltare şi folosire a mierii. Babilonenii şi diferitele civilizaţii străvechi din India şi China, utilizau mierea atât ca medicament cât şi la ritualuri şi ceremonii. În Vechiul Testament găsim scris "miere" de peste 60 ori. În Grecia antică s-a scris mult despre producerea de miere. Hipocrate recomanda mierea pentru vindecarea unor afecţiuni (gastro-intestinale, renale, respiratorii) şi pentru tratamentul plăgilor. Dioscoride, autorul unei cărţi în cinci volume, „De Materia Medica”, trata plăgile fistulizate folosind mierea în aplicaţii locale. Pliniu indica mierea în asociere cu untură de peşte la tratarea rănilor infectate. Musulmanii foloseau mierea ca un leac bun pentru orice boală. Folosirea mierii în alimentaţie (ca hrană, băutură, conservant), în medicină, în ritualurile religioase a fost în continuă creştere până la descoperirea zahărului din trestie şi sfeclă. În anul 1871 a fost descoperită invertaza, (o enzimă care grăbeşte conversia zahărului în glucoză şi fructoză), de către biochimistul german Ernst Felix Imman Hoppe-Seyler, (n. 1825, d. 1895).