Banca Națională a României

Banca Nationala a României

Daca începuturile României moderne se situeaza în prima jumatate a veacului al XIX-lea, Banca Nationala a putut fi creata doar la 1880. Întemeietorii ei - personalitati hotarâte apartinând miscarii liberale – erau purtatorii plini de energie ai unui patriotism pragmatic si european.

Crearea unei banci nationale a fost ridicata, înca din 1861 de catre Ion C. Bratianu, care, în discursul rostit în Camera pe 10 ianuarie, a afirmat ca „atât timp cât nu vom avea o banca nationala, nu vor dispare crizele financiare din tara”. Acest discurs nu a ramas fara ecou, iar în februarie 1861, Manolachi Costachi Epureanu, presedinte al Consiliului de Ministri si ministru de finante, a publicat, în Monitorul Oficial, un proiect de lege pentru înfiintarea unei banci de scont si circulatie, cu un capital de 12 milioane lei vechi, din care 3 milioane sa fie subscrisi de stat, iar restul de 9 milioane de catre particulari. Proiectul nu a fost votat, pentru ca, între timp, Guvernul Manolachi Costachi a demisionat. În perioada urmatoare au mai aparut tot felul de proiecte si încercari, mai ales din cercuri straine, în vederea organizarii unei banci de scont si circulatie. Pentru crearea unei banci de emisiune, se desprindeau doua conceptii: „Unii credeau ca trebuie sa se astepte ca si comertul si industria tarii sa ia o dezvoltare mai mare, pentru ca sa se justifice necesitatea înfiintarii unei banci de emisiune, pe când altii sustineau ca, numai când vom avea o banca nationala, care sa mijloceasca si sa ajute prin credite ramurile de activitate economica, vom avea sa înregistram progrese mari, dupa cum s-a si întâmplat.” Alte proiecte pentru înfiintarea unei banci de scont si emisiune apartin lui E. Bousquet Deschamps (1871), Ferdinard Leithner (1873), grupurilor de bancheri Hertz, Reims si Daru, respectiv Mallet, Haber si Stern, ministrului de finante P. Mavrogheni (1874), dar acestea nu au fost votate. Înfiintarea unei banci de emisiune era o mare necesitate determinata de interesele generale ale statului sub aspect financiar si valutar, a greutatilor politice din anii 1876-1877, când a fost obligata a suporta sarcini financiare grele pentru purtarea unui razboi si când creditul statului era îndoielnic si suporta presiunea conditiilor camataresti insuportabile.

La 27 februarie 1880, guvernul I.C. Bratianu depune în camera proiectul pentru înfiintarea unei banci nationale. În expunerea de motive, se spunea ca „atât principiile constitutive, cât si mecanismele functionarii ei, au fost luate de noi din legea constitutiva a Bancii din Belgia, care într-un timp scurt de 30 de ani (1850-1880) a dat acelei mici, dar fericite tari, cele mai frumoase rezultate.” În Parlament, dupa ample discutii, s-a votat crearea Bancii Nationale, cu capital privat autohton, la care a participat si statul. Decretul domnesc de înfiintare este datat 11/23 aprilie 1880, fiind publicat în Monitorul oficial în 17/29 aprilie 1880. Acest moment a fost caracterizat de Stefan Zeletin drept „cel mai de seama eveniment în dezvoltarea burgheziei române moderne, metropola capitalismului nostru bancar”. Legea din 17 aprilie 1880 stabilea normele de organizare si functionare ale Bancii Nationale a României – institutul de emisiune al tarii si unul din instrumentele cele mai importante care au contribuit la formarea de capitaluri necesare dezvoltarii economice în perioada ce a urmat.

B.N.R. a fost creata ca institutie mixta – de stat si particulara. Era o societate pe actiuni cu capital de 30 milioane, din care o treime apartinea statului, iar restul participantilor, urmând a fi supus subscriptiei publice. Din capital, 12 milioane trebuiau depuse la înfiintarea bancii, iar restul treptat pe masura necesitatilor. B.N.R. primea privilegiul emisiunii monetare pe timp de 20 ani, care mai târziu a fost prelungit. Capitalul de 12 milioane era împartit în 24000 de actiuni a câte 500 de lei fiecare. Operatiunile pe care le putea face banca, conform legii de organizare, erau urmatoarele: sa cumpere efecte de comert (polite, bilete la ordin etc.) cu scadente pâna la 100 de zile si prevazute cu trei semnaturi; sa cumpere bonuri de tezaur (pâna la 20% din capitalul varsat); sa efectueze comert cu aur si argint; sa primeasca în depozit sume de aur si argint sau avansuri în cont curent sau cu termene scurte pe baza de efecte publice sau titluri garantate de stat etc.; sa faca serviciul de casierie al statului, fara nici o indemnizatie, în conditiile stabilite printr-o lege speciala.