Basarabia în primul război mondial

Suprafaţa Basarabiei cuprinde 44.422 km ² fiind puţin mai mare decât suprafaţa Belgiei sau a Olandei şi aproape egală cu cea a Elveţiei, Danemarcei sau Estoniei.

După ce a fost smulsă în 1812 de către Rusia din Principatul Moldovei, care se afla sub suzeranitatea Turciei, Basarabia s-a separat de Rusia in 1918, după ce de-a doua revoluţie rusă, şi s-a reunit cu România.

Situaţia Basarabiei la începutul secolului al XX-lea era una dificilă, la fel ca la nivelul întregului imperiu rus. Administrarea rusească a Basarabiei s-a dovedit un dezastru. Pământul a rămas nelucrat, iar oamenii, în cea mai mare parte români, erau marea majoritate analfabeţi. Basarabia avea cea mai ridicată rată a mortalităţii din Europa, cu 50% mai mare dcât cea din Rusia. Limba română a fost treptat eliminată din şcoli, administraţie şi chiar din biserică.

Imperiul Ţarist, umilit şi înfrânt în confruntarea sa din Extremul Orient cu dinamicul stat japonez (1904-1905), este zguduit de convulsiile unei revoluţii cu caracter burghezo-democratic (1905-1907) din care iese slăbit şi silit să accepte un anumit sistem de reprezentare parlamentară cu Dume; totodată, se constată începând din această perioadă, paralel cu tendinţele de emancipare socială, şi o anumită înviorare a luptei de eliberare a diferitelor naţiuni oprimate din acest stat autocrat. Basarabia n-a făcut excepţie de la regulă, activând aici trei grupări naţionaliste – una moderat conservatoare a boierimii, altele mai radicale ale studenţimii din centrele universitare de la Kiev şi Odessa şi ale intelectualităţii – scriitori publicişti, poeţi precum Zamfir Arbore, Vasile Brăiescu, Ioan Pelivan, fraţii Ion şi Teodor Inculeţ, Pantelimon Halippa, Alecu Mateevici, Sergiu şi Victor Cujbă, Gheorghe Madan, Vasile Hartia, Vasile Oatu sau Constantin Stere, refugiat în România, reîntors în 1905 şi luând apoi din nou drumul pribegiei, grupări fără un succes prea mare însă, bilanţul fiind suficient de modest.

Românii nu s-au putut integra în noul sistem administrativ, cel rusesc, şi au rămas distanţi de acesta. Vestitul general A.N. Kuropatkin, fost ministru de război şi un recunoscut autor de lucrări strategice, scria în voluminoasa sa lucrare publicată în 1910 că populaţia românească din Basarabia trăieşte încă în izolare, la distanţă faţă de realitatea rusească.

Tot el mai adăuga că în viitor, fie prin mijloace paşnice, fie printr-un război, unificarea poporului român este inevitabilă.

Dacă provincia dintre Nistru şi Prut ar fi fost slavă şi cu atât mai mult rusească, fără indoială, într-o sută de ani, ca ar fi fost complet nivelată. Nu ai fi putut găsi, după scurgerea acestui termen, nici o urmă românească în viaţa ei zilnică, şi ea nu s-ar fi deosebit cu nimic de celelalte gubernii ruse. Realitatea ne dovedeşte contrariul. O sută de ani nu au putut schimba radical această provincie. Cu toate succesele în direcţia rusificării şi colonizării, ea îşi păstra caracterul său specific moldovenesc. Deosebirea între această provincie şi guberniile ruse rămâne fundamentală până la sfârşitul dominaţiei ruseşti. Caracterul românesc se păstrează în orientarea şi mentalitatea claselor sociale din Basarabia, în cultura şi limba poporului, în viaţa bisericească ortodoxă, şi în dreptul public şi privat al provinciei.

La 6 mai 1912, guvernul rus şi-a sărbătorit suta de ani de stăpânire silnică a basarabiei, iar în toată ţara a fost zi de doliu. “Ruşii vor serba ca o zi de bucurie centenarul anexării. Noi va trebui să o comemorăm ca o zi de durere şi ca o zi de trezire a speranţelor pe care le dă totdeauna dreptul veşnic, care nu poate fi învins, nici cucerit.”

Autorităţile ţariste au sărbătorit cu mare fast centenarul anexării Basarabiei. La 16/28 mai 1912 a sosit la Chişinău ţarul Nicolae al II-lea cu întreaga familie imperială, membrii Consiliului de Stat, şambelani şi generali, guvernatori şi înalţi prelaţi. A doua zi s-a pus temelia unui monument ţarului Alexandru I, pe timpul căruia a fost anexată Basarabia.