Cancelariile ardelene organizare - practică de cancelarie

Cancelariile medievale din Transilvania și Ungaria, ca de altfel și celelalte cancelarii din spațiul european, au avut ca model de funcționare și organizare cancelaria papală și cea imperială. Cele care au funcționat în țara noastră au fost oficii de proporții destul de modeste până în secolul al XV – lea, astfel că în cancelariile locurilor de adeverire funcționau permanent unul sau doi notari, în cea voievodală trei-patru slujbași permanenți, pe când în cancelaria domnilor munteni și moldoveni exista unul sau cel mult doi notari pentru redactarea documentelor latine. Numărul mic al personalului angajat permanent în cancelarii nu a împiedicat redactarea documentelor în număr destul de mare în aceea perioadă, deoarece, pe lângă slujbașii permanenți ai cancelariilor voievodale, locurilor de adeverire, scaunelor de judecată etc., activau și angajați temporar, scribi proveniți din rândul clericilor sau chiar al notarilor mai bine pregătiți din școlile capitulare. În felul acesta cancelariile făceau față marilor solicitări cu prilejul congregațiilor generale, desfășurării unor procese din cadrul scaunelor de judecată etc. Numărul personalului permanent de cancelarie a crescut în mod simțitor în secolul al XVI – lea, cu prilejul organizării administrației Principatului Transilvaniei. Rolul cancelariilor nu s-a limitat doar la redactarea documentelor, la faptul că au fost centre de frunte ale scrierii, ci ele au constituit și puternice focare de cultură, de formare a unei intelectualități bisericești iar mai târziu a unei intelectualități laice desprinse din aceasta din urmă. Din rândul slujbașilor din cancelarii s-au ridicat cărturari ce au manifestat un deosebit interes față de istoriografie, științe juridice și literatură. De asemenea, slujbașii cancelariilor, oameni cu înaltă instruire, oameni de cultură, au avut o contribuție extrem de importantă și în pătrunderea și răspândirea umanismului în secolele XV – XVI în Țările Române. Cancelariile medievale nu au fost, așadar, simple oficii de scriere, de redactare a documentelor, ci instituții extrem de importante prin intermediul cărora se realiza actul de guvernare și administrare, iar organizarea cancelariilor era strâns legată de structura societății, de nivelul ei de dezvoltare în contextul istoric al unei anume perioade.

Cancelaria regală ungară, urmând modelul cancelariilor papală și imperială, a constituit la rândul ei modelul în organizarea și funcționarea cancelariei voievodale, iar aceasta, la rândul ei, a stat la baza dezvoltării cancelariei principatului. Începând cu secolul al XV – lea, Cancelaria regală ungară era constituită din două compartimente: cancellaria maior, care reprezenta cancelaria regală obișnuită, având în frunte pe marele cancelar – cancellarius summus sau supremus cancellarius. Importanța persoanei care îndeplinea această slujbă reiese și din înaltul rang eclesiastic pe care-l deținea, dar și din determinanții ce însoțeau denumirea slujbei, respectiv adjective la superlativ, sau cu sens de superlativ.

Alături de cancellaria maior au mai funcționat cancellaria minor și cancellaria secretă, numite astfel după pecetea – mică sau secretă – folosită la întărirea actelor. Denumirile slujbașilor cancelariei au fost variate și au sporit în funcție de nevoile cerute de evoluția societății feudale. Astfel, pe lângă marele cancelar, apare vicecancelarul – vicecancellarius – în mâinile căruia, la un moment dat, se afla conducerea efectivă a cancelariei. Notarul special sau notarul secretar (notarius secretarius), în calitatea sa de secretar al regelui mânuia inelul sigilar al acestuia. Protonotarul – protonotarius, pe lângă funcția de conducere pe care o îndeplinea, verifica modalitatea de redactare a actelor, corectitudinea lor. Notarii erau mai mulți la număr și alături de ei, începând cu secolul al XIV –lea apar și conservatores, respectiv arhivarii cancelariei.

Ca și în celelalte cancelarii suverane și în cancelaria regală ungară funcția de cancelar sau vicecancelar era deținută de un prelat de rang înalt, respectiv de un arhiepiscop, episcop sau prepozit, proveniți din rândul clerului catolic. Spre exemplu diploma de înnobilare a lui Nicolaus Olahus era validată cu semnăturile autografe ale regelui Ferdinand și ale cancelarului Paulus de Varda, arhiepiscop de Strigoniu. Cancelarul era mai ales un apropiat, un colaborator al suveranului, un sfătuitor în problemele politice, o persoană de mare încredere, care putea chiar influența hotărârile suveranului. Adevăratul conducător al cancelariei era protonotarul, care supraveghea întreaga activitate a cancelariei și se ocupa de emiterea documentelor. Personalul cancelariei cuprindea mai multe categorii de slujbași – referens, secretarius, notarius, grossator – care erau sub conducerea și îndrumarea directă a protonotarului.

Protonotarul conduce numai activitatea scripturistică a cancelariei, fără să ia parte în mod independent la judecaţi. Activitatea judecatorească deosebit de importantă a protonotarilor (magister protonotarius) o îndeplineau în Ardeal protonotarii delegaţi de la caz la caz de către curtea regeasca din Buda ; ei erau trimişi şi când se iveau chestiuni de judecată pretinzând cunoştinţe juridice mai largi nu numai când se ţineau scaune de judecată. De asemenea, aribuţiile de protonotar în Ardeal putea să le exercite oricare protonotar al vreunei jurisdicţii centrale.

În forurile mai mici care emiteau documente, slujbașii laici sunt din ce în ce mai numeroși, ca urmare a creșterii numărului știutorilor de carte proveniți din rândul laicilor. Chiar și cancelariile laice cunosc o perioadă de transformare, începând cu secolele XV – XVI, având drept rezultat modernizarea acestora, apariția și formarea unor slujbași de carieră.

Cancelaria voievodală, deși a avut ca model de organizare cancelaria regală ungară, era totuși un oficiu de mici proporții, care începe să funcționeze mai bine definit din secolul al XV –lea, ca urmare a exigențelor sporite ale societății și ale străduinței voievodului de a-și afirma puterea teritorială. Organul scripturistic voievodal a luat un caracter mai afirmat de cand s-a permanentizat personalul sau in perioada in care Lorand Lepes a fost vicevoievod. (1415-1438).