Dezvoltarea naționalismului în România între 1990 și 2000

Naționalismul patriotic promovează o națiune fără să se opună minorităților conlocuitoare. Naţionalismul este o ideologie care creează si susţine o naţiune ca un concept de identificare comună pentru un grup de oameni.

În România, idei naționaliste au apărut la sfârșitul secolului XVIII. Ele erau uneori inevitabile,odată cu dezvoltarea europeană a ideologiilor de emancipare națională care susțineau și luptau pentru dezvoltarea națiunilor moderne, mai ales acolo unde popoare autohtone trăiau de mult timp în teritorii aflate sub stăpânire străină, ca nesuverane.Până la apariţia naţionalismului , oamenii erau loiali şi dedicaţi oraşului în care îşi duceau existenţa şi eventual liderilor locali ; nu erau obişnuţi şi nu cunoşteau conceptul de naţiune , de oameni uniţi pentru binele naţiunii şi pentru păstrarea valorilor , tradiţiilor şi integrităţii unei naţiuni.

Deşi sentimentul naţionalist era implementat în conştiinţa unora , până în secolul al XVIII – lea nu a ieşit cu adevărat la iveală ; însă odată cu revoluţia franceză şi cea americană , viziunea s-a schimbat şi oamenii au început să urmărească idealurile naţionaliste . Tot atunci a fost „creat” şi termenul de naţionalism , de către Johan Gottfried Herder . Este greu de spus cu exactitate cine a creat sau unde a apărut concret acest nou model politic şi social , dar cu siguranţă că cel mai mult s-a dezvoltat la sfârşitul secolului al XVIII – lea şi apogeul a fost atins la începutul secolului XX , în timpul celor două războaie mondiale . De asemenea este greu de spus că există un tipar al naţionalismului ; deşi în esenţă baza este aceeaşi , apar în particular , în fiecare ţară , tipuri diferite.

Identitate națională este o expresie care datează din anii 1980. În context, se poate vorbi și de „sentiment național” (concept în uz de la sfârșitul secolului al XIX-lea) sau de „conștiință națională” (în uz încă din prima jumătate a secolului al XIX-lea), când este în discuție sentimentul de apartenență a unei persoane la o naționalitate. Toate aceste expresii desemnează, în mod nuanțat, sentimentul unei persoane față de o națiune de care aparține. Ele pot fi folosite și pentru a desemna „punctele comune”, reale sau presupuse, ale unor persoane care se recunosc ca aparținând unei aceleiași națiuni, aceste puncte comune formând toate la un loc, o caracteristică comună, un habitus al lor.

Nu trebuie confundată identitatea națională, care este un sentiment, cu nașionalitatea, care desemnează o apartenență, fie politică sau juridică (în sensul de cetățenie), fie etnică. Cum sensul expresiei „identitate națională” variază de la o comunitate la alta, este dezirabilă definirea ei cât mai clară.

Sentimentul de identitate națională este intim fiecărei persoane și depinde de felul în care are loc în cazul fiecărei persoane procesul de interiorizare a reperelor identitare reprezentate de „puncte comune” precum limba vorbită, schimburile economice, diversele practici sociale, simbolistica locală, comunitară sau de stat, cultura, muzica, bucătăria, istoria așa cum este ea povestită în școli, la radio, la televizor etc.. În culturile tradiționale și în societațile închise, care lasă puțin loc dezvoltării personale și care acordă multă importanță sentimentului comunitar, „punctele comune” și identitatea de grup (dată de elemente comune precum comportamentele sociale, credințele și ideologiile dominante, religia, limba etc.) formează o componentă esențială a personalității individului.

Accepții ale naţionalismului, sunt accepții care depășesc limita discuțiilor academice și care au adepții lor în viața de zi cu zi: naționalismul etnic și naționalismul civic. De remarcat că, în planul realității sociale, între aceste două părți ale ideii de națiune există mai multe legături decât sunt gata să recunoască partizanii cei mai înfocați ai celor două poziții ideologice discutate.

Naționalismul etnic presupune că națiunea este un corp unitar, existent încă de la începuturile istoriei, iar identitatea națională se moștenește la nivel concret și / sau tangibil din generație în generație. Potrivit naționalismului civic, națiunea este un produs al acțiunii colective, iar identitatea națională se construiește prin simboluri. Construcția națiunii este simbolizată de revoluții, este realizată prin alegeri interesate și implică fondarea unor noi state în care solidaritatea națională este mai mult sau mai puțin solidă. Ideea de alegere aflată la fundamentele construcției unei națiuni nu se referă strict la nivelul individual al realizării alegerii, ci și la nivelul colectiv al determinării formei și conținutului națiunii: efortul de a controla cultura (prin informația transmisă în școală, mass-media, muzee etc.) întru a da o existență istorică prezentă și viitoare unei națiuni este un efort colectiv. În momentul în care, în cadrul Revoluției Franceze, Adunarea Națională a reformat calendarul și sistemele de măsură , se urmărea nu doar administrarea statului, ci crearea unui anumit tip de națiune, cu o existență culturală mai modernă și mai rațională. Același scop de a crea o națiune a fost urmărit și de revoluționarii pașoptiști moldoveni și munteni nu doar prin tentativa de acaparare a puterii politice, ci și prin acțiuni „banale” precum schimbarea modei vestimentare (renunțarea la caftan și la anteriu etc.), a felului de a se distra și a culturii gastronomice prin scrierea unei istorii de care românii să fie mândri și prin crearea unei literaturi naționale, etc.