Domnia lui Alexandru Ioan Cuza

1.Introducere

Studierea domniei lui Cuza reprezintă de fapt reconsiderarea unui moment de transformări totale în istoria românilor, istorie aflată în pragul dintre medieval şi modern, provocare de mare responsabilitate, depăşită doar prin implicarea activă a elitelor româneşti progresiste, elite conştiente de rolul lor formator: „Căci faţă-n faţă erau în ce priveşte concepţiile şi metodele de guvernământ, două mentalităţi, două curente: al oamenilor vechi, ai trecutului, ce credeau că se pot menţine încă, fireşte în forme schimbate, stările anterioare cu privilegiile clasei conducătoare […] şi al oamenilor noi, ai prezentului, sau mai bine zis, ai viitorului, a celor ce luptau să se introducă cât mai iute şi complet noul regim social şi politic, de egalitate şi libertate […]”

2.Unirea Principatelor Române - o necesitate legică

Datorită împrejurărilor interne şi externe nefavorabile, poporul român a trăit timp de secole în unităţi statale şi provincii distincte, fiecare cu o viaţă politică proprie. Nici diviziunea statală, nici stăpânirile străine n-au putut împiedica dezvoltarea unitară şi continuitatea poporului român pe teritoriul pe care s-a format. El şi-a păstrat nealterate limba şi portul, tradiţiile, obiceiurile, fiinţa naţională. Conştiinţa comunităţii de origine şi limbă a fost prezentă permanent la români, de o parte şi de alta a Carpaţilor. Ideea originii romanice a moldovenilor, muntenilor şi transilvănenilor, a conştiinţei unităţii teritoriale şi a comunităţii poporului român a fost puternic exprimată de cronicarii şi cărturarii din secolele XVII-XVIII

O caracteristică a dezvoltării Ţărilor Române a constituit-o permanenţa legăturilor economice, politice, culturale între cele trei Ţări Române.Voinţa de unire a fost exprimată clar şi puternic în timpul revoluţiei din 1848. După revoluţia din 1848, Unirea a devenit problema centrală, dominantă, a vieţii politice româneşti, punând în mişcare cele mai largi mase ale poporului.

2.1.Unirea Principatelor. Alegerea ca domn a lui Alexandru Ioan Cuza(1859)

În lunile decembrie 1858 - ianuarie 1859 au loc în cele două principate alegeri pentru Adunările Elective, care urmau să desemneze viitorii Domni. În Moldova, algerile pentru Adunarea Electivă au dat câştig de cauza partidei naţionale, unioniste. În Ţara Românească, situaţia era inversă: doi dintre caimacami erau conservatori şi sprijineau aducerea la domnie a lui Gheorghe Bibescu. În urma alegerilor, majoritatea deputaţilor din Adunarea Electivă era conservatoare. Lucrările Adunării Elective din Moldova pentru alegerea domnului au început la 28 decembrie 1858. În cadrul adunării s-au confruntat cele două grupări: unionistă şi conservatoare. Gruparea conservatoare susţinea la domnie pe Mihail Sturdza şi pe Grigore Sturdza. Partida unuionistă şi-a desemnat candidatul în şedinta din 3 ianuarie 1859, ca fiind Alexandru Ioan Cuza, cunoscut pentru atitudinea sa energică faţă de falsificarea alegerilor pentru Adunarea Ad-hoc din vara anului 1857. Alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domnitor nu a fost întâmplătoare. El a fost un participant activ al mişcării revoluţionare de la Iaşi, din martie 1848, fiind exilat împreună cu alţi 12 fruntaşi ai acesteia. Scăpat de sub escorta care-i ducea la Galaţi, Cuza trece în Transilvania, unde participă la Adunarea de la Blaj din 3 - 5 mai 1848, apoi trece în Bucovina unde formează Comitetul revoluţionar moldovean. În ziua de 5 ianuarie 1859, Adunarea Electivă s-a întrunit pentru a-l alege pe domnitor. Algerea s-a facut prin vot deschis, 48 de deputaţi desemnându-l pe Alexandru Ioan Cuza ca domnitor al Moldovei. Lucrările Adunării Elective din Ţara Românească s-au desfăşurat într-o atmosfera tensionată, întrucât adunarea era dominată de o majoritate conservatoare, care susţinea la domnie pe Gheorghe Bibescu şi Barbu Ştirbei Partida naţională (unionistă) era în minoritate şi nu-şi desemnase candidatul. După îndelungi dezbateri şi negocieri, pe 24 ianuarie 1859, deputatul Vasile Boerescu anunţa candidatura lui Al. I. Cuza la domnia Ţării Româneşti., acceptată şi de majoritatea conservatoare. Actul de la 24 ianuarie 1859 intră, astfel, în istorie ca actul înfăptuirii Unirii dintre Moldova şi Ţara Românească, cu implicaţii importante atât pe plan intern cât şi pe plan extern. Pe plan intern, dubla alegere a lui Cuza nu reprezenta doar simplul act al unirii celor două Principate, ci a marcat momentul de început al constituirii Statului modern român, cu o nouă structură politică şi legislativă Unirea de la 24 ianuarie 1859 dădea speranţa românilor de dincolo de Carpaţi în obţinerea emancipării naţionale şi sociale şi în realizarea unităţii depline a teritoriilor româneşti. Pe plan extern, actul Unirii oferea noi posibilităţi de manifestare în relaţiile cu Imperiul Otoman (care rămânea putere suverană), lărgirea autonomiei României moderne tinzând din ce în ce mai mult către o independenţă deplină. În ambele planuri, ca stare de fapt, Unirea devenea o stare de drept, legitimată prin voinţa naţională şi recunoaştere europeană.

2.2.Principatele Unite în timpul domniei lui Ioan Cuza (1859-1866)

Actul de la 24 ianuarie 1859 nu încheiase unirea Principatelor, ci abia o începuse. Aceasta pentru că, pe plan intern unirea era o uniune personală, cele două Ţări Româneşti având acelaşi domnitor, iar în plan extern alegerea aceluiaşi domnitor crease o situaţie juridică nouă, care venea în contradicţie cu dispoziţiile Convenţiei de la Paris, din 1858. La acestea se adaugă activitatea reformatoare ce trebuia susţinută pentru ca Unirea să reprezinte într-adevar un factor de coeziune politică, socială şi economică a celor doua Principate. Domnia lui Alexandru Ioan Cuza poate fi privită ca având două etape: etapa realizarii unirii definitive (1859 – 1862) şi cea reformatoare, pentru consolidarea noului Stat român.