Domnia lui Neagoe Basarab - politică externă

Introducere

Lucrarea îşi propune să prezinte principalele coordonate ale domniei lui Neagoe Basarab plecând de la consultarea monografiilor şi lucrărilor de specialitate legate de viaţa şi activitatea politică a voievodului Neagoe Basarab. Prima parte a lucrării prezinta informaţii despre ascensiunea politică şi domnia lui Neagoe Basarab, iar partea a doua prezintă aspecte legate de politica externă a voievodului Neagoe Basarab şi relaţiile sale cu marile puteri ale vremii - Imperiul Otoman.

Este bine cunoscut faptul cǎ în orice manual sau tratat de istorie generalǎ, numele lui Neagoe Basarab este legat de istoria arhitecturii sau a artei, numele domnitorului de la Argeş apare bine conturat ca unul dintre ctitorii de excepţie ai culturii medievale româneşti . În mod obişnuit, opera îi este ilustratǎ cel puţin prin douǎ remarcabile realizări : una în domeniul arhitectonic şi artistic-monumental de cult de la Curtea de Argeş – cealaltă în cel literar –„Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul sau Theodosie’’. Aceste douǎ creaţii de excepţie sunt atât de cunoscute , încât , în mod firesc , orice om de culturǎ le asociază cu viaţa şi cu domnia lui Neagoe Basarab, trecându-se de cele mai multe ori peste celelalte lucrǎri ale sale Până nu demult, Neagoe Basarab era cunoscut istoricilor noştri drept un domnitor vestit ctitor de biserici şi iubitor mai degrabă al ceremoniilor religioase, decât preocupat de rezolvarea unor probleme de stat. În relitate însă, cei nouă ani de domnie se caracterizează printr-o intensă activitate diplomatică. În istoriografia modernă, primul care a realizat un portret al voievodului a fost A.D. Xenopol, care, bazându-se pe cercetarea cronicilor, schiţa portretul voievodului rezumându-se doar la firea sa evlavioasă, care nu-i prea dădea răgazul de a se îndeletnici şi cu alte lucruri în afară de ceremoniile religioase. Judecând independent de activitatea politică şi religioasă, ci numai pe temeiul operei scrise a voievodului, Haşdeu l-a socotit un Marc Aureliu al evului mediu românesc.

Domnia lui Neagoe Basarab (1512-1521)

Neagoe Basarab îşi începe cariera politică în condiţii favorabile familiei sale. În privinţa originii lui Neagoe Basarab, unii istorici îl socot fiu legitim al lui Basarab cel Tânăr (Ţepeluş), cu o soră a Craioveştilor, Neaga; alţii îl consideră fiu nelegitim al aceluiaşi, Neaga fiind nu sora, ci soţia lui Pârvu Craiovescu. Izvoare contemporane — Viaţa Patriarhului Nifon, un raport al beglerbegului Rumeliei şi un memoriu al unor boieri pribegi adresat Porţii — înlătură cu totul paternitatea lui Ţepeluş, şi-l arată pe Neagoe ca fiu al lui Pârvu Craiovescu. La fel citim şi într-un act de la Mihnea Turcitul, din 17 mai 1589, ca şi în Letopiseţul cantacuzinesc. Oricare ar fi adevărul, un fapt rămâne sigur: Neagoe era înrudit de aproape cu Craioveştii, nepot drept lui Barbu, banul Olteniei, lui Radu şi Danciu. Cu ajutorul acestora şi a begului dunărean Mehmet, a luat domnia la 23 ianuarie 1512, după decapitarea lui Vlăduţ. Neagoe Basarab în ascensiunea sa politică, ocupase câteva dregătorii, mare postelnic (1501—1509) şi mare stolnic (1510—1511, noiembrie). Neagoe Basarab s-a urcat pe tron la 23 ianuarie cu ajutor turcesc. Analiza evenimentelor pe plan extern între anii 1510-1512 ne dovedeşte că în această vreme s-a produs un moment de criză politică în sud-estul european pe care Craioveştii l-au exploatat în favoare lor. Este vorba despre luptele care s-au dezlănţuit între fiii lui Baiazid al II-lea, pentru succesiunea la tronul Imperiului Otoman, lupte care îşi au începutul din anul 1510. Bătrân şi bolnav, Baiazid al II-lea şi-a văzut disputată moştenirea încă din timpul vieţii. Preferinţele sultanului şi ale marelui vizir se îndreptau către Ahmed, fiul cel mai mare. Selim, cel de-al doilea fiu, fire războinică şi voluntară, câştigând prin aceasta cea mai mare parte a ienicerilor şi a unor conducători militari ai imperiului, nu acceptă situaţia ca fratele său mai mare să devină sultan, din care pricină părăseşte guvernământul său din Asia şi trece la Caffa, în Crimeea, unde era sangeac fiul său, viitorul sultan Soliman Magnificul. Datorită legăturilor de rudenie pe care le stabileşte cu hanul tătar, Selim reuşeşte să obţină sprijinul militar al acestuia şi porneşte în anul 1511 din Preop spre Cetatea Albă şi Dobrogea spre Constantinopole; nu reuşeşte să se înţeleagă cu tatăl său Baiazid, ajungându-se în cele din urmă, în septembrie 1511, la un conflic armat între tată şi fiu. Baiazid reuşeşte să obţină victoria, iar Selim înfrânt se retrage la Varna, de unde trece iarăşi în Crimeea, pentru a organiza o nouă campanie. Faptul că Ahmed încerca să-şi construiască un imperiu în Asia pe seama nepoţilor săi, dar mai ales o răscoală a ienicerilor din iarna lui 1511 care îl vroiau pe Selim, ca urmaş, pentru calităţilor lui militare, care lipseau fraţilor săi, îl determină pe Baiazid să-i îngăduie lui Selim să vină la Dunăre. Împotriva obiceiului de a nu se da prinţilor sangeacuri în Europa, Baiazid îi dă lui Selim sangeacatul Semendriei. Acesta nu se mulţumeşte numai cu atât, ci anexează Vidinul şi ţinutul Cruşevaţ , cu intenţia de a-şi mări posesiunile şi de a-l înlocui pe tatăl său.