Educație și deznaționalizare - românii din Serbia

Prin regiunea Timocului este desemnat teritoriul dintre dreapta Dunării din nord-estul Serbiei și Nord-vestul Bulgariei cuprinzând din Serbia ținutul de la muntele Râcan la Dunare, de la valea Moravei la valea Timocului, iar din Bulgaria zona Vidinului până la Lom. Nicolae Iorga spune că „atât Serbia cât cât și Bulgaria sunt sute de mii de români care traiesc dincolo de apă tocmai cum trăiesc oltenii și țăranii munteni pe malul cel stâng” .

La sud de Dunare procesul de formare a poporului român și a limbi române, prin durata mult mai mare a stăpâniri romane s-a putut forma mai temeinic decât în Dacia (al carui nume va fi chiar împrumutat pentru o parte din Moesia). Mai multi istorici (Pușcariu, Dragomir) consideră că Timocul, Banatul și Oltenia sunt legănul formării limbii române. Sârbii au slavizat în mare parte rămașițele coloniilor romane și populația tracă romanizată. Populația românescă a reușit să se păstreze mai ales în văile și pădurile dese ale acestui ținut muntos al Timocului. I.F. Dobrescu, în revista Geopolitica nr. 1/2005 afirma că „nu avem nici o dovadă de-a lungul a o mie de ani de istorie că regiunea timoceană ar fi fost la origine sârbească și că ulterior, la o dată neștiută, ea s-a transformat în una românescă, așa cum se prezită ea la sfârșitul secolului al XIX-lea, când la est de râul Morava și pâna la granița cu Bulgaria nu se vorbea decât limba română”. Aria de formare a poporului român de la sud de Dunăre a fost mult mai mare, ea întinzâdu-se de la Dunare pâna la Tessalia.

Urme a acestei romanități mai întâlinim ți azi în Serbia, unde localitățile Grădiște, Sudulița, Ursule, Corbul, Cătun, Izvor, Târgoviște precum și altele, aflate în sudul Serbiei de aztăzi, în Pcinia, amintesc de populația românescă care le-a numit astfel și care în prezent a fost asimilată de către sârbi.

Dacă în perioada Evului Mediu români timoceni s-au bucurat de numeroase privilegii atât din partea regilor sârbi cât și din partea voievozilor Țarilor Române, aceștia din urmă ctitorind numeroase mânăstiri în Valea Timicului, viața bisericeasca de afla sub ascultarea episcopului de la Râmnic. Slujbele bisericești se țineau în limba română, iar unele biserici au funcționat o bună perioadă de timp ca școli românești.

Primele masuri de deznaționalizare au începutul la începutul sec. XVII-lea când austriecii cuceresc Banatul, dar și teritorii de la sud de Dunăre (Semedria, Columbac și Negotin). Aceste teritorii de la sud de Dunăre și temprar Banatul, le vor pierde în confruntările cu Poarta, un rol important avândul răscoala românilor bănățenidin anii 1736-1739. Abuzurile administrației habsburgice, colonizările masive cu străini, au determinat populația românescă săse alăture otomanilor a căror stăpânire o socoteau mai blândă. Deși români s-au bucurat de o importantă victorie asupra austriecilor la Vârșeț (14 februarie 1739), represaliile imperialilor au fost groaznice .

În 1833, Miloși Obrenovici obține de la turci Timocul, în schimbul unei importante sume de bani, noua înțelegere lasă provincia sârbilor care nu mai respecta vechile privilegii românilor timoceni. Sârbi încep să se intaleze în zonă și să înlocuiască preoții români cu cei sârbi. Clerul român se va retage dincolo de graniță, Imperiul Otoman, înființâd aici mai multe biserici și mânăstiri, care nu peste mult timp vor fi ocupate de bulgari și macedoneni.

Primele date statistice asupra românilor din Serbia sunt din 1846 când atingeau cifra de 97.215. Geograful francez G. Lejean documentându-se la fața locului aprecia numarul românilor în 1857 la: 39.728 în Pojarevaț, 35.671 în Craina, 20.597 în Cerna Rieca, 7.351 în Ciupria, 998 în Semedria, iar pentru Bulgaria numărul de 40.000 .

Realizarea uniri dar și venirea lui Carol I pe tronul României ia determinat pe mari oameni politici ai vremi să acorde un interes deosebit românilor din afara granițelor, din aceste motive în 1860 I. C. Brătianuera acuzat că dorește refacerea vechiului imperiu româno-bulgar din 1186 . În 1878 Vidinul era pe cale să capituleze în fața trupelor române, dacă Rusia nu încheia armistițiu Imperiul Otoman fără consultarea României. Nicolae Iorga spunea că „românii au încercat la 1877 să ia cetatea Vidinului nădăjnuind să o păstreze la pace că prin locurile acelea este plin de sate românești” .