Frontul neutralității în sânul familiei regale (1914-1916)

În perioada neutralităţii scena politică românească a fost dominată de o dezbatere aprinsă: ce trebuia să facă România în condiţiile izbucnirii conflictului mondial? Linia politică adoptată de Ion I. C. Brătianu, de a nu angaja ţara în război decât în momentul în care va obţine toate garanţiile politice şi militare pentru înfăptuirea idealului naţional, a generat puternice reacţii adverse, mai ales din partea opoziţiei proantantiste.

Pentru a se decide poziţia României faţă de primul război mondial a fost convocat Consiliul de Coroană. Acesta era o inovaţie în viaţa noastră publică şi nu avea reguli stabilite. O simplă şedinţă a Consiliului de Miniştri nu era angajantă şi pentru partidele de opoziţie, iar o poziţie în Parlament, adică publică, n-o dorea regele din cauza tratatului cu Puterile Centrale, încă secret. Consiliul de Coroană a fost o instituţie ad-hoc, soluţie de compromis, de mai multe ori folosită în acest război. I. G. Duca consemna ca în zilele dinaintea Consiliului, şeful liberal “se lupta cu regele”, care se considera îndreptăţit, în temeiul tratatului şi politicii externe tradiţionale să participe alături de Germania: “După discuţii interminabile, s-a ajuns la o înţelegere. Regele l-a rugat pe Brătianu să încerce să obţină de la guvern şi de la partidul său executarea tratatului. Brătianu a declarat că îl asigură de pe acum că nu va reuşi, dar o va face cinstit, având aerul că împărtăşeşte opinia regelui”.

Consiliul de Coroană a avut loc pe 21 iulie 1914 la Castelul Peleş din Sinaia. Au participat regele Carol I, principele Ferdinand, membrii guvernului, Al. Marghiloman şi Take Ionescu, şefii partidelor de opoziţie, fiecare însoţit de doi membri ai partidelor lor (I. Lahovari, I. C. Grădişteanu şi respectiv C. Dissescu şi C. Cantacuzino-Paşcanu) şi preşedinţii Corpurilor Legiuitoare, M. Pherekyde şi B. Missir.

I. G. Duca a descris foarte nuanţat starea de spirit a celor prezenţi: „O tăcere mormântală. Aveam senzaţia că o mare greutate apăsa peste noi şi ne înăduşea. După un schimb de priviri mute, Regele Carol a rupt tăcerea. Era congestiona şi vădit emoţionat. Apoi a deschis şedinţa propunând ca să se vorbească în franceză.” Regele Carol I a citit un memoriu în care a susţinut necesitate a de a intra în acţiune alături de Puterile Centrale, conform obligaţiei ce recurgea din tratatul din 1883. Referindu-se la intensificarea curentului de opinie publică a afirmat: „O politică de sentiment îmi pare inadmisibilă într-un moment în care soarta întregii Europei este în joc, a Europei în care România a devenit, datorită înţelepciunii sale politice, un factor atât de important. Prudenţa este o mare virtute, dar ea nu trebuie împinsă prea departe, în orele de suprem pericol, curajul şi hotărârea trebuie să primeze înainte de toate.” Referindu-se la calea de urmat, Carol I a spus că România trebuie să intre în război de partea Puterilor Centrale: „Această alianţă ne-a asigurat, în ultimele decenii, foloase netăgăduite, a o părăsi azi ar însemna a pierde beneficiile a 30 de ani de muncă şi de roade.” Regele Carol I considera că este o chestiune de demnitate a respecta iscălitura pusă pe tratatul de alianţă, că cei doi împăraţi au făcut apel la el şi se simte dator să nu dezmintă încrederea pe care atâţia ani aceştia au pus-o în lealitatea şi angajamentele României. În pledoaria sa în favoarea intrării României în război alături de Puterile Centrale, regele nu admitea alternativa neutralităţiii, pentru că neutrilor li se rezerva un loc secund în tratativele de pace.

S-au conturat trei poziţii: regele şi P. P. Carp s-au pronunţat pentru intrarea în război de partea Puterilor Centrale; guvernul liberal şi Al. Marghiloman pentru expectativa armată iar conservatorii democraţi şi vechii conservatori pentru neutralitate. A fost aleasă soluţia expectativei armate, care permitea justificările diplomatice. Hotărârea Consiliului de Coroană fusese acceptată, cu un sentiment de mare uşurare, de către majoritatea populaţiei române. Dar neutralitatea nu putea să fie o soluţie definitivă, deoarece România avea de realizat idealul ei naţional. La adăpostul timpului câştigat, România trebuia să se pregătească, diplomatic şi militar, pentru ca la momentul potrivit să intre în luptă cu mari şanse de reuşită. Dar era absolut necesar ca acţiunea politică a ţării să se sprijine nu numai pe puterea baionetelor armatei, dar şi pe puterea conştiinţei unui neam întreg.

Regele, profund dezamăgit, pentru că se aştepta la un rezultat conform dorinţelor sale, a fost nevoit să se încline în faţa deciziei majorităţii, deşi a declarat deschis că este de altă părere: „Eu mă voi supune majorităţii. Sunt rege constituţional şi nu voi declara singur războiul”. Regele Carol I, grav afectat de hotărârea adoptată la Consiliul de Coroană, a acceptat noua direcţie a politicii externe a României, nu din convingere, ci din necesitate, fapt oglindit în aprobarea dată pentru încheierea acordului secret cu Rusia. I. G. Duca menţionează ca acest acord a fost încheiat cu aprobarea regelui, dar s-a stabilit ca faţă de străinătate să se spună că acesta n-a ştiut.Acest lucru îl afirmă şi şeful guvernului în discursul său din şedinţa Camerei Deputaţilor din 16 decembrie 1919: „ Ţin să declar că politica legăturilor noastre cu Aliaţii nu am făcut-o, cum s-a spus, în contra voinţei regelui Carol, nu am făcut-o în ascuns de dânsul. Tot ce am lucrat, am lucrat ca un servitor credincios al Ţării şi al Tronului, cu încrederea şi cu ştiinţa Suveranului”

Practic vorbind, regele Carol I n-a fost constrâns din punct de vedere constituţional să accepte neutralitatea, deoarece prerogativele oferite de Constituţia din 1866 nu-l obliga să ţină cont de hotărârile Consiliului de Coroană. N. Iorga nota că regele avea „toată putinţa să nu ţină seama de dispoziţiile Consiliului de Coroană, o adunare fără caracter legal: putea să schimbe imediat pe Brătianu cu Carp, care n-ar fi stat o clipă la îndoială să-şi copleşească adversarii cu starea de asediu, pornind imediat războiul contra panslavismului.” N. Iorga era de părere că regele n-a făcut această schimbare deoarece „vedea limpede că mai presus de obligaţie, mai mult decât îndoielnică în care putea să fie vorba numai de onoarea sa personală, este o datorie superioară faţă de însuşi viitorul poporului său.”