Necesitatea reformei administrativ-teritoriale a României din 1925

REZUMAT

Reîntoarcerea teritoriilor române, în perioada Marii Uniri, la patria mamă, necesita schimbări urgente, pentru implementarea conştiinţei naţionale române şi înlăturarea barierelor în dezvoltarea socială, politică, economică şi culturală a statului nou-creat. Obiective ce au fost atinse prin reforma din 1925, care a împărţit ţara în judeţe, uniformizînd astfel sistemul teritorial-administrativ al României reîntregite.

Cuvinte-cheie: Marea Unire, reformă, judeţ, oraş, teritoriu, administraţie.

SUMAMARY

Returning the Roman territories during the Great Union to the motherland requires urgent changes for the Implementation of national consciousness and the barrier removal in the social, political, economic and cultural development of the newly created state. The objectives that have been achieved through the reform of 1925, wihch divided the country into districts, have uniformed the territorial-administrative system of reintegrated Romania.

Keys words: the Great Union, reform, district, town, territory, administration.

După înfăptuirea Unirii în 1918 statul unitar român a pus în discuţie problema reorganizării teritoriale pentru a înlătura barierele în dezvoltarea social-politică, economică şi culturală a statului nou-creat. Reforma administrativ-teritorială avea ca scop [6, p. 130] eliminarea vechilor tradiţii din Basarabia şi promovarea educaţiei în domeniul istoriei, limbii şi culturii române, precum şi întoarcerea societăţii la teritoriul mamă, teritoriul românesc unitar. Mă simt obligat să vorbesc despre consăteanul meu Ştefan Ciobanu născut în comuna Talmaza, judeţul Tighina, care în calitate de ministru al Culturii a participat la înfiinţarea şcolilor după reforma administrativă, școli în care se promovau valorile româneşti.

Referitor la reorganizarea administrativ-teritorială, [5] după Marea Unire, menţionez că primele semne se atestă la 11/24 decembrie 1918 cînd a fost emis Decretul de organizare a provinciei Transilvania, în care se stipula că ,,serviciile publice” rămâneau sub conducerea Consiliului Dirigent, prin care se proceda la o împărţire a teritoriului în 23 de judeţe. Acestea erau conduse de prefecţi numiţi. Ulterior în 1920 [2] ,,ia naştere” reforma administrativ-teritorială din Basarabia, ce prevedea trecerea de la raioane la judeţe, reformă al cărei rezultat era aplicabil şi teritoriului românesc anterior unirii. În această ordine de idei, raionul este forma de conducere, dirijată de un oraş central, ce cuprinde satele din preajma lui. Judeţul, la rîndul său, este forma de conducere a unor teritorii, ce îmbină în componenţa sa mai multe oraşe şi sate, avînd controlul economic, social, cultural şi politic al acestor regiuni.

Principiile de bază care au generat fenomenul reorganizării au fost: uniformizarea sistemului teritorial-administrativ al României reîntregite şi necesitatea ca circumscripţiile teritoriale să fie cît mai proporţionale ca întindere şi număr de locuitori. Ceea ce însemna o conducere unică, o uniformizare şi o promovare a aceloraşi valori.

Totuşi, în pofida celor menţionate mai sus, primii ani interbelici (1919-1925) de reorganizare teritorială a României sunt caracterizaţi prin pasivitate. Aceasta pentru că nu au survenit modificări însemnate în domeniul dat. Accentul a fost pus pe menţinerea şi continuarea procesului de reîntoarcere integrală a părţilor componente (Basarabia, Bucovina şi Transilvania) la patria mamă, precum şi pe adaptarea lor la condiţiile de guvernare a României.

Ca rezultat, regiunea Vechiului Regat a rămas cu organizarea moştenită din perioada antebelică, iar în Basarabia, Bucovina şi Transilvania au fost păstrate diviziunile administrative în limitele moştenite de la Imperiul Ţarist şi cel Austro- Ungar care trebuiau înlăturate.

În vederea realizării acestei reforme necesare, în anul 1920 geograful Simion Mehedinti, conducătorul comisiei pentru studiul unei noi arondări a judeţelor, care a fost înfiinţată pe lîngă Ministerul de Interne, a venit cu propunerea ce consta în înfiinţarea a 48 (patruzeci şi opt) de judeţe. Însă această propunere nu a fost bine primită şi a stârnit opoziţia autorităţilor locale din unităţile ce trebuiau desfiinţate. Împiedimentul de bază în acceptarea acestei propuneri de reformare administrativ-teritorială a fost motivate de faptul că judeţele României prezintă nişte anomalii ce se exprimă prin: nepotriviri de suprafaţă, nepotriviri ca număr de populaţie, nepotriviri ca înlesniri de comunicaţie, anomalii de formă şi excentricitatea capitalelor. Aceste pretenţii erau înaintate de conducătorii zemstvelor basarabene, care reprezentau interesele bolşevice. Scopul acestora (a raioanelor şi zemstvelor) era de a compensa moşierilor drepturile pierdute asupra ţăranilor. Astfel, prin raioane s-a creat posibilitatea influienţării vieţii locale, satisfăcîndu-se o parte din pretenţiile boierilor. În fruntea raioanelor şi zemstvelor erau nobili Basarabeni şi cinovnici ţarişti, care apărau şi promovau politica ţaristă schimbată mai apoi în politică sovietică, rusească şi care luptau cu înverșunare pentru păstrarea vechii gubernii şi politici economice după modelul sovietic. Fapt ce s-a încercat și eliminat prin reforma administrativă.

Ca bază juridică în vederea realizării reformei administrativ-teritoriale a servit norma imperativă, stipulată în Constituţia României [1] din 1923, care în art.4 prevedea:,,Teritoriul României din punct de vedere administrativ se împarte în judeţe, judeţele în comune. Numărul, întinderea şi subdiviziunile lor teritoriale se vor stabili după formele prevăzute în legile de organizare administrativă”. Astfel, odată ce Basarabia, Bucovina şi Transilvania s-au reîntors la patria mamă, ele urmau a respecta normele legii fundamentale care, reieșind din principiului supremaţiei legii într-un stat de drept, este Constituţia.

Potrivit planului conducătorului Comisiei sus-menționate, judeţele urmau să cuprindă între 250.000 şi 350.000 de suflete. În cazul depăşirii acestor limite, judeţul urma să fie împărţit în comune (drept exemplu ne serveşte judeţul Tighina ce avea drept comună Căuşeniul).