Obiectivele politicilor externe românești în perioada interbelică

După Primul Război Mondial proba de încercare a credinței față de idealul păcii o reprezenta atitudinea față de statu-quo, stabilit de sistemul tratatelor de pace încheiate. Deși acest sistem era departe de a fi perfect și echitabil pentru toate statele, fiind incapabil să armonizeze interesele unei lumi pline de contradicții, el oferea, totuși, o bază de reglementare a relațiilor internaționale. În afara respectării sau încălcării sale, nu exista o altă alternativă, cu precizarea că orice revizuire la care nu toate părțile semnatare s-ar fi învoit, putea însemna un factor primejdios de încordare și război .

Din această cauza în perioada dintre cele două războaie mondiale, pe plan internațional s-au pus multiple și complexe probleme, unele dintre ele afectând în cel mai înalt grad și România. Este cunoscut faptul că, la puțin timp după semnarea Tratatelor de Pace de la Paris, forțele și grupările reacționare și revanșarde au început să-și manifeste nemulțumirea față de conținutul documentelor, lansându-se într-o politică de revizuire a tratatelor. Acesta a impus atât Marilor Puteri, învingătoare, cât și celorlalte state doritoare de pace și păstrare a statu-quo-ului să ia măsuri menite să asigure pace și securitatea popoarelor europene. România nu putea lipsi de la aceste activități diplomatice inițiate mai ales de Marea Britanie și Franța, cu atât mai mult cu cât unele țări vecine își manifestaseră de pe acum intenția de a revendica teritorii românești . Pentru România și statele cu opțiuni politice similare era important ca puteri învingătoare din ,,Marele Război”, să-și impună punctul de vedere. Prin mijloacele oferite de diplomație; dar nici cele militare nu trebuiau excluse .

Oamenii politici români priveau Franța, și într-o mai mică măsură Marea Britanie, drept principalii garanți ai reglementării de pace și se bizuiau pe ele pentru a contracara amenințările din partea Uniunii Sovietice, Germaniei și a statelor revizioniste mai mici, Ungaria și Bulgaria, la adresa statu-quo-ului teritorial din Europa de Est . Guvernele României au căutat de asemenea, să apere sistemul de la Paris, militând pentru securitatea colectivă și, în consecință, au sprijinit eforturile menite să facă din Societatea Națiunilor un apărător de nădejde al păcii și stabilității europene .

În acest cadru internațional, politica externă a României a urmărit organizarea unui sistem de securitate, încheierea unor alianțe cu state interesante în apărarea păcii de la Versailles, stabilirea unor relații normale cu foștii inamici din timpul războiului, promovarea la Societatea Națiunilor și în cadrul conferințelor internaționale la care a luat parte a unei politici active, vizând rezolvarea pe cale pașnică a tuturor diferendelor și crizelor ivite .

Lucrul acesta s-a putut realiza grație, pe de o parte, afirmării în viața internațională a statelor mici și mijlocii, între care și România, constantă a secolului al XX-lea iar, pe de alta, prezenței la conducerea diplomației Bucureștilor a unor oameni politici de anvergură europeană precum: I.I.C. Brătianu, Take Ionescu, I.G. Duca, N. Titulescu și Gr. Gafencu . Astfel, sintetizând esența politici externe românești, la numai câteva zile de la numirea sa în calitate de ministru al Afacerilor Străine al României, Nicolae Titulescu declara în iulie 1927: ,,Politica externă a României este dominată de perfecta concordanță ce există între interesele românești și interesele europene. Toate actele din trecut ale politicii externe române, toate actele acestei politici în viitor se explică sau se vor explica prin această considerațiune fundamentală. România e avidă de pace, ca mai toate națiunile ce au fost încercate de războiul mondial; dar nu există pace fără o ordine internațională și nu poate fi o ordine fără o absolută încredere, în statornicia ei. De aceea, a apăra energic și prin toate mijloacele așezământul actual al Europei e un suprem comandament al păcii [ … ]. În aceste condițiuni, linia de conduită de urmat e limpede: trebuie să întreținem relațiuni bune cu toate țările, fără distincțiuni…” .

Această orientare a politici externe românești a fost determinată de faptul că România, îndepliniu-și dezideratul legitim de unitate național-statală, nu numai că nu avea nici un fel de revendicări față de statele limitrofe, dar dorea să întrețină cu acestea relații de bună vecinătate și amiciție . În anii 1914-1920, diplomația Bucureștilor a obținut recunoașterea dreptului la unitate noțional-statală a României. Forumul Păcii din capitala Franței (1919-1920) nu a fost în situația de a crea un stat român întregit, deoarece acesta era deja opera poporului român .

Dezideratele românești au fost îndeplinite în 1918: Basarabia la 27 martie, Bucovina la 28 noiembrie, Transilvania, Banatul, Crișana, Maramureșul la 1 decembrie. Țara în granițele sale firești atingea suprafața de 295.00 Km², având o populație de circa 16 milioane de locuitori . S-a creat percepția că Tratatele de pace nu au făcut altceva decât să accepte și să înregistreze, în texte de drept internațional public, ceea ce națiunea română înfăptuise în cursul anului 1918., deși în aceste documente nu se amintește de niciuna din deciziile de la Chișinău, Cernăuți sau Alba-Iulia

Sistemul tratatelor de pace (1919-1920), departe de a fi echitabil pentru toate statele, consfințea victoria principiului naționalităților și al autodeterminării naționale la scară internațională îndeplinindu-se, în manieră democratică, aspirațiile multor popoare europene între care și acelea ale românilor .