Organizarea și Funcționarea Armatei 1821 - 1849

Mişcarea de emancipare a românilor înregistrează dupa 1829 un proces de intensificare. Se nasc programe de luptă proprii, influenţate de gândirea progresistă europeană, şi se acţionează tot mai organizat pentru recunoaşterea drepturilor fundamentale la libertate naţională şi socială.

Revenirea la domniile pământene a permis o anumită întărire a conducerii statale şi iniţierea unor reforme menite să modernizeze economia şi viaţa publică. În acest context, organizarea armatelor române şi aşezarea lor pe temeiuri moderne devenise o necesitate obiectivă.

Primii domni pământeni, Ioniţă Sandu Sturza în Moldova şi Grigore Ghica în Ţara Romînească, au încercat să transpună în realitate această aspiraţie naţională şi, după retragerea soldaţlor otomani din Moldova, domnul de la Iaşi a căutat să înfiinteze detaşamente de oşteni români, iar la Bucureşti, prin 1826, se spera să se obţină permisiunea pentru organizarea unui corp de 10.000 de soldaţi. Toate încercările au fost compromise de opoziţia drastică a Porţii. Abia dupa infrângerea Imperiului Otoman în războiul ruso-turc din 1828-1829, Poarta a admis crearea unor forţe militare permanente în Ţările Române. Actul adiţional şi dezvoltător al articolului 5 din tratatul de pace de la Adrianopol, care a pus capăt războiului, prevedea ca în Ţara Românescă şi în Moldova să se organizeze “un număr de gardă înarmată ”, care să asigure “serviciul carantinelor”, să supravegheze “siguranţa frontierelor”, să contribuie la menţinerea “bunei ordini în oraşe şi la sate”, ca şi “executarea legilor şi regulamentelor”. Pe baza acestor prevederi s-a constituit, după 1830, ceea ce a fost numit de contemporani “straja pământească” sau “miliţia pământească”.

Dincolo de intenţiile Rusiei, care sprijinise acest act, de a întări potenţialul militar antiotoman, recunoaşterea dreptului Principatelor de a avea o putere armată reprezenta o considerabilă victorie politică a mişcării naţionale româneşti. Acţiunea de constituire a primelor unităţi militare a premers legiferarea propriu-zisă, profitandu-se de existenţa unor formaţiuni militare de tipul „slujitorilor", „pandurilor", „dorobanţilor" sau „plăieşilor", care funcţionand anterior a favorizat rapida constituire a noilor corpuri de oaste.

Prin clauzele Tratatului de la Adrianopol se impunea ca doua comisii formate în capitalele celor două Principate să definitiveze proiectele de regulamente ostăşeşti. Aceste proiecte au fost discutate şi aprobate de adunările obşteşti in anul 1831 sub denumirile de “Regulamentul ostăşesc pentru miliţia pământeană a Principatului Valahiei” si “Regulamentul pentru miliţia naţională a Moldovei”. Ele au fost înglobate separat în Regulamentele organice ale celor două Principate. Acestea prevedeau dispoziţii amănunţite în privinţa atribuţiilor, organizăii, recrutării, dotării şi instruirii trupelor nou constituite. Astfel, efectivele armatei muntene conduse de spătar să fie de 6 batalioane pedestrine şi 6 escadroane cavalerie, în timp ce acelea ale oastei moldoveneşti, conduse de hatman, să nu depăşească 2 batalioane de infanterie şi 2 escadroane de cavalerie.

Deşi comanda efectivă a celor două armate se afla în mâinile spătarului în Ţara Românească, respective hatmanului în Moldova, aceştia erau supuşi domnului, el fiind conducătrul suprem al armatei.

Misiunile forţelor armate nou create erau exclusiv administrative şi poliţieneşti, vizând paza graniţelor, a carantinelor, vămilor şi salinelor, asigurarea serviciului de garnizoană, a serviciului de poliţie în orase si judete, acordarea de ajutor în strîngerea dărilor.