Reorientarea internă și externă a României în conformitate cu noua conjunctură internațională. monarhia autoritară a regelui Carol al II-lea

Viaţa politică în anii 30 a fost umbrită de unde declin general al instituţiilor democratice. Liberalii şi naţional-ţărăniştii, care asiguraseră suprastructura guvernării parlamentare, şi-au pierdut mult din elanul pe care l-au arătat în deceniul precedent. Sfâşiaţi de facţionalism, ei păreau incapabili de o acţiune decisivă.

Efectele crizei economice mondiale au continuat să se facă simţite în decursul întregului deceniu, în special în rândul ţărănimii şi ale păturilor mai umile ale oraşelor, chiar dacă refacerea era în curs de desfăşurare îm 1934. Greutăţi economice persistente au slăbit la rândul lor sprijinul acordat partidelor tradiţionale şi au determinat pe mulţi să pună sub semnul întrebării eficienţa democraţiei parlamentare.

Regele Carol a încurajat aceste tendinţe, prin manifestarea deschisă a dispreţului său pentru sistemul partidelor şi pentru democraţie, ca şi prin intensificarea eforturilor sale de a stabili un regim personal.

La sfârşitul anului 1937 şi începutul anului 1938 s-au creat condiţii, interne şi externe, favorabile instaurării unui regim bazat pe autoritatea regală: principalele partide democratice nu i se opuneau.

Carol a demonstrat că nici un partid de dreapta nu era în stare să rezolve marile probleme ale ţării. Incertitudinea politică a dus, pe plan economic, la o restrângere a activităţii întreprinderilor, la o criză a creditului pe piaţă şi la fuga unor capitaluri peste graniţă. Consecinţele sociale nu au întârziat să se resimtă: creşterea şomajului, sporirea preţurilor, accentuarea stării de nesiguranţă a populaţiei. Opinia publică dorea să scape cât mai repede de guvernul Goga.

Democraţia apărea ca o formă de guvernare depăşită. În majoritatea statelor europene se instalaseră regimuri autoritare, de diferite nuanţe.

Din 1918 au avut loc 25 schimbări de guverne; partidele politice erau foarte generoase în promisiuni în anii de opoziţie, dar când ajungeau la guvernare parcă uitau de cei care le votaseră. În prim plan apăreau manevrele de culise, aranjamentele politice, subiectivismul, neseriozitatea păreau a caracteriza acest regim.

Menţinerea României în sfera de influenţă a democraţiilor occidentale era un obiectiv esenţial pentru guvernele de la Paris şi Londra, chiar dacă în această ţară se sacrifica însuşi regimul democratic.

Din multe puncte de vedere acţiunea monarhului putea apărea ca fiind menită să pună capăt crizei politice şi să asigure apărarea intereselor statului român pe plan internaţional.

În ziua de 7 februarie 1938, Carol al II lea a discutat cu mai mulţi oameni de încredere – Ernest Urdăreanu, Armand Călinescu, Gheorghe Tătărescu – modul de acţiune: s-a convenit asupra unui guvern sub preşedinţia patriarhului Miron Cristea, cu un comitet de patronaj format din foşti prim-miniştri, difuzarea unei proclamaţii regale, amânarea alegerilor.

Discuţiile au continuat şi în zilele următoare, stabilindu-se momentul acţiunii decisive: noaptea de 10 spre 11 februarie 1938.