Conferința de Pace de la Paris 1856

Introducere

La mijlocul secolului al XIX-lea, istoria Europei se gasea în plina desfasurare a unui profund proces de schimbare a mentalitatilor, regrupari ale aliantelor, evolutii ale conjuncturii internationale, lucruri care vor reprezenta semnificative realizari pentru un segment al populatiei batrânului continent, dar si dezamagiri profunde pentru unii dintre liderii marilor puteri ai acestuia. Anul revolutionar 1848 a zguduit puternic Europa, reprezentând la nivelul mentalitatilor un mare pas înainte în cladirea constiintei nationale a popoarelor din cadrul imperiilor multinationale. În Sud-Estul Europei tulburarile acestui moment vor fi înabusite cu largul concurs al Rusiei, care parea sa îsi confirme cu tarie pretentiile hegemonice zonale. Va urma însa nu peste mult timp o mare criza în „butoiul cu pulbere” al Europei – Balcanii – o criza a carei consecinte vor marca evolutia relatiilor internationale europene în deceniile care vor veni, si care va fi solutionata în 1856 prin congresul de pace de la Paris.Principala problema dezbatuta la acest congres de pace avea sa fie „chestiunea româneasca”, importanta prin pozitie geografica, evolutie, dar mai ales prin interesele convergente ale marilor puteri europene.

Din acest motiv, si lucrarea de fata va trata cu precadere chestiunea româneasca asa cum a fost dezbatuta ea la conferinta de pace de la Paris. Studiul acestei probleme, prezinta într-un mod foarte evident interesele marilor puteri, jocurile politice care au avut loc pentru a-si apara interesele în zona, compromisurile de principiu sau de ocazie facute de unii reprezentanti ai acestor puteri decizionale. Bibliografia de specialitate patrunde mult mai bine si cu o finete mult mai mare în profunzimea acestor detalii, punând accentul si pe chestiuni dincolo de cele generale, la care m-am rezumat eu în acest demers.

Preliminarii

Criza Balcanica 1853–1856

Anul 1853 deschide asadar una din cele mai mari crize orientale din secolul al XIX-lea, o criza care va pune capat hegemoniei ruse în Sud-Estul European. Aceasta criza se distinge însa prin aceea ca inaugureaza o noua etapa în sistemul politic european, prin faptul ca aduce un ascendent al statelor cu regim democratic pe scena politica europeana. Raportul de forte de pâna acum, bazat pe ideea echilibrului de forte si practicat de Sfânta Alianta si modifica. Un rol de baza revine aliantei franco-britanice care favorizeaza miscarile liberale si nationale ce începeau sa se desfasoare. Vom putea constata la sfârsitul crizei, pe lânga sfârsitul Sfintei Aliante, o revenire a zonei balcanice în atentia marilor puteri europene, în contextul instabilitatii generale si a slabirii Imperiului Otoman (care va fi prins complet în plasa patronajului politico economic al Angliei si al Frantei, dar si slabit si amenintat de luptele nationale ) dar si a cresterii intereselor marilor puteri în regiunea Balcanilor si a Dunarii de Jos.

Un rol esential în acest context revenea Principatelor Române, care au dobândit o valoare deosebita în calea intereselor marilor puteri în aceasta zona. Trebuie mentionata de asemenea si importanta Dunarii în sistemul comercial european. Toate acestea au facut ca problema româneasca sa fie una din cele mai importante din europa acestei perioade, avansând dupa 1856 pe primul loc al agendei diplomatice europene, pe care-l va ceda în 1859 „chestiunii italiene”, dar continuând sa ramâna în fruntea listei preocuparilor politice internationale . Problema româneasca evolueaza de la una legata de chestiunea orientala si de soarta Imperiului Otoman la una individuala, fiind tratata ca o problema distincta a politicii europene. De fapt întreaga perioada 1853 – 1866 va fi marcata de aparitia unor asa numite „probleme” sau „chestiuni” de însemnatate diferita în Italia si Polonia, Neufchatel si Schlesswig-Holstein, în Serbia, Muntenegru, Siria, Grecia si Neapole .

Originile crizei din 1853 se gasesc în diferendul dintre Franta si Rusia în ceea ce priveste locurile sfinte de la Ierusalim. Rusia se declarase sustinatoarea crestinilor ortodocsi, pe când Franta îi sustinea pe catolici. În 1852 guvernul otoman ia o decizie care favoriza Franta, lucru care irita Rusia determinând-o sa reactioneze violent: mobilizeaza armata si începe în iarna anului 1853 negocierile cu Poarta. Sustinuta de Anglia, Turcia se simte capabila sa respinga pretentiile exagerate ale Rusiei, care rupe relatiile cu Poarta.