Congresul de la Viena și sistemul concertului european, 1814-1848

Veacul XIX a fost epoca ultimă a Europei ca centru al lumii cunoscute. Spre deosebire de modernitatea timpurie, secolul XIX, în materie de relaţii internaţionale, a fost unul al guvernanţilor preocupaţi nu atât de Credinţă ori de ideea monarhiei universale, cît de apărarea şi menţinerea echilibrului de putere. A fost secolul impulsului naţionalist şi al unei revoluţii europene, iar generaţiile contemporane l-au perceput probabil ca fiind o epocă a furtunii şi răsculării. Cu toate acestea, veacul XIX a fost unul surprinzător de stabil în planul afacerilor internaţionale. Comparativ nu atât cu haosul şi dezastrele secolului XX, cît cu secolele ce l-au precedat. Şi asta pentru că Vechiul Regim (XVII-XVIII) – epoca monarhiei de drept divin şi a construcţiei statului modern – n-a cunoscut nici pe departe o armonie şi stabilitate divine. În fapt, actorii principali ai sistemului statal european au urcat şi au coborât de pe scena relaţiilor internaţionale cu rapiditate ameţitoare. Dintre Puterile aşezate indiscutabil în rândul celor Mari la Congresul de pace din Westfalia în 1648, trei – Suedia, Republica Provinciilor Unite (Olanda) şi Spania – au încetat a mai fi Mari Puteri, în timp ce una – Polonia – a încetat să mai existe, înainte de sfârşitul secolului al XVIII-lea. Locul lor a fost luat de Rusia – imperiul nebuloasă – şi Prusia, două state aproape necunoscute o sută de ani mai înainte.

În ciuda caracterului său revoluţionar, ori poate tocmai de aceea, secolul XIX n-a cunoscut astfel de răsturnări de situaţie şi de şansă. Marile Puteri care au declanşat Primul Război Mondial în 1914 au fost Marile Puteri ce organizaseră Congresul de la Viena în 1814-15. Prusia îşi schimbase numele în Germania, însă afară de asta, Metternich şi Castlereagh, Talleyrand şi Ţarul Alexandru I ar fi recunoscut fără greutate amprentele europene [Taylor, 1954]. E adevărat, cele “Cinci Mari Puteri” aveau să devină şase în 1856 prin adăugarea Imperiului Otoman, şapte chiar în 1861 odată cu acceptarea Italiei; nu este însă mai puţin adevărat că il pro tempore padron del mondo, cancelarul von Bismarck, vorbea încă în 1882 de existenţa a doar cinci Mari Puteri, Italia nefiind considerată esenţială nici măcar pentru cele mai precare momente ale echilibrului european.

Franceza era încă limba preferată a diplomaţiei cu toate că pierdea serios teren. Diplomaţii prusaci şi cei austrieci vor înceta să mai corespondeze cu propriile Ministere în limba franceză către 1860, italienii nu o vor face însă decât la începutul anilor ’90, în timp ce ruşii vor continua să-şi scrie rapoartele în franceză până în preajma Conflagraţiei Mondiale. Secolul al XIX-lea a fost însă martorul unei graduale profesionalizări a diplomaţiei. Emergenţa statului modern cu structura sa birocratică complexă şi centralizată a dus la crearea Serviciilor Externe cu cariere regulare şi norme privind problematici ca recrutarea, educarea, promovarea, plata şi pensionarea personalului diplomatic.

1.1 Congresul de la Viena şi noul echilibru european

După prăbuşirea imperiului napoleonian, reconfigurarea hărţii europene a fost decisă în cadrul Congresului de la Viena unde, între 1 noiembrie 1814 şi 9 iunie 1815, s-au reunit reprezentanţii puterilor învingătoare (Austria, Rusia, Prusia şi Marea Britanie) alături de alţi 217 plenipotenţiari mandataţi de Entităţile Suverane Europene, de la Principatele italiene şi Oraşele Libere Germane până la Ordinul Cavalerilor Teutoni şi cel suveran al Cavalerilor de Malta. Principele Klemens L. W. von Metternich (1773-1859), Ministrul Afacerilor Externe al guvernului austriac, cel care avea să joace un rol de prim plan în negocierile privind stabilirea unui nou echilibru internaţional, a fost amfitrionul tuturor acestor oaspeţi. Însăşi compozitorul Ludwig van Beethoven, prin intermediul premierei operei Fidelio, şi-a pus muzica în serviciul Noii Ordini. Dincolo însă de toată această logistică impresionantă, Congresul de la Viena, graţie sesiunilor plenare, graţie activităţii comitetelor specializate şi, desigur, a celor 41 de reuniuni ale celor Cinci Mari Puteri (puterile aliate şi Franţa) – “forţa ce guverna şi avea să guverneze Europa” – a sfârşit prin a reconfigura sistemul internaţional european, noua realitate geopolitică şi teritorială fiind sintetizată în cele 121 de articole ale Actului final de la Viena (9 iunie 1815).