Cultura și Civilizația Persană

Cadrul geografic si istoric

Cuprins între fluviile Tigru si Indus, Marea Caspica, Golful Persic si Oceanul Indian, podisul iranian se întinde pe o suprafata de trei milioane de kilometri patrati. Pe acest teritoriu s-au încrucisat – înca dea cum patru mii de ani – numeroase drumuri comerciale care legau Orientul Apropiat, pe de o parte cu India si China, pe de alta parte cu tarile din bazinul rasaritean al Mediteranei. În acest spatiu s-au nascut, s-au dezvoltat, s-au înfruntat regate, imperii si civilizatii diverse. Istoria Persiei a fost strâns legata – în antichitate si în perioada de început a Evului Mediu – cu istoria Asiriei si

Babilonului, a Egiptului, Greciei si Romei, a Bizantului si Islamului. Zona prin excelenta de contacte între Orient si Occident, Persia a receptat si a asimilat, a transmis sau a intermediat experienta istorica a multor popoare din jur, creând ea însasi si difuzând forme culturale si de civilizatie originale.

Clima podisului iranian era marcata de contraste mari de temperatura. În linii mari, jumatatea de sud a podisului era favorabila agriculturii si pomiculturii, în timp ce partea nordica – o imensa stepa, cu prea putine oaze – avea un teren bun doar pentru pasuni. Pe lânga fauna actuala, în antichitate mai traiau aici si tigri, ursi si o specie de lei, mai mici însa si mai putin periculosi decât speciile de azi. Muntii care înconjoara podisul din aproape toate partile erau bogati în minereuri de fier si plumb, în diorit si alabastru; desertul centre – în zacaminte de sulf; iar vaile râurilor – în pietre semipretioase.

Primele asezari omenesti sunt atestate arheologic pe podisul iranian chiar din mileniul al V-lea î.e.n. Spre sfârsitul mileniului al IV-lea î.e.n. s-au înregistrat aici miscari masive de populatii nomade (bine cunoscute în istoria antica a Orientului Apropiat: elamiti, gutti, kasiti etc.) care, coborând din regiunile muntoase, îsi îndreptau turmele spre bogatele câmpii mesopotamiene. Aceste triburi indo-europene au dat vastei regiuni în care începeau sa migreze numele Aryanam, “tara arienilor” – ceea ce înseamna “a nobililor”; de unde, denumirea tarii de Eran sau Iran, denumirea care (sub dominatiile succesive: araba, mongola si turca) a fost schimbata în Persia.

Organizarea militara si administrativa

Principalii stâlpi ai prestigiului si fortei Imperiului persan au fost armata si administratia. Tocmai acestea si sunt domeniile – alaturi de cel al religiei – în care persanii si-au adus contributia lor originala în istoria civilizatiei si culturii.

Regii mezilor au folosit experienta si organizarea militara a asirienilor, creând detasamente speciale de lanceri, de arcasi si de calareti. Cirus I n-avea o armata nationala, ci o armata de mercenari, recrutata din rândurile popoarelor supuse, armata ale carei detasamente erau conduse de ofiteri din tarile respectivilor soldati. Regii persani îsi aveau o garda personala formata din 4 000 de pedestrasi si calareti, toti din rândurile nobilimii. Singurul corp de armata permanent îl formau 10 000 de calareti de elita, care purtau numele de “nemuritori” (în sensul ca numarul lor trebuia sa ramâna fix, acelasi).

Forta armatei persane consta în cavalerie. Calaretii – recrutati din rândurile nobilimii – erau înarmati cu o sabie dreapta, buzdugan, secure si un fel de lasso. Urmau arcasii, calareti care trageau din fuga calului, - o tactica a carei mare eficienta s-a dovedit în luptele contra detasamentelor compacte ale legiunilor romane. Urmau trupele arcasilor care luptau din turnurile de lemn instalate pe spinarea elefantilor. Masa mare de pedestrasi – tarani prost înarmati – nu conta prea mult. Detasamentele de cavalerie grea – constituite din nobili de frunte – erau echipate într-un fel care le asigura o extraordinara forta de soc. De pe tronul sau, înconjurat de steaguri si protejat în mijlocul corpului de cavalerie grea, regele în persoana conducea operatiile militare.

Persanii practicau tactica replierii, retragându-se în fata inamicului dupa ce ardeau totul în urma lor, sau dupa ce provocau inundatii. Înainte de începerea unei batalii avea loc ceremonia purificarii rituale si a invocarii cerului. Pentru a se cunoaste exact pierderile suferite, fiecare soldat depunea la începutul luptei o sageata într-un cos; la sfârsitul luptei fiecare îsi lua înapoi sageata; numarul sagetilor ramase indica numarul celor ucisi.

Daca în materie de stiinta militara persanii nu erau întru nimic inferiori romanilor, acelasi lucru se poate spune si în ce priveste organizarea administrativa a tarii.

Darius si-a împartit imperiul în 23 de provincii (numar la care s-au adaugat apoi alte trei), având în frunte fiecare câte un guvernator, numit satrap (“îngrijitorul tarii”). Ales de rege dintre membrii familiei regale sau din cele mai înalte familii nobile, el raspundea direct în fata regelui. Satrapul raspundea si de perceperea darilor care erau stabilite de la caz la caz, cu o mare precizie. Raspundea de recrutarea oamenilor în timp de razboi (când era decretata mobilizarea totala), precum si de administrarea în provincia sa a justitiei. Alaturi de satrap – în sarcina caruia deci cadea exclusiv administratia civila – era plasat guvernatorul militar al provinciei respective, depinzând direct numai de rege. Pe lânga un înalt functionar însarcinat cu perceperea darilor, satrapul mai avea alaturi si un secretar numit de Palat, care avea misiunea de a tine legatura direct cu casa regala. În sfârsit, pe lânga contactul permanent si direct cu guvernatorul militar, regele îsi mai avea (pentru a-i controla pe satrapi si pentru a le verifica obedienta) si un corp speciali de inspectori, numiti “urechile regelui”. Acestia vizitau o data pe an – sau inopinat, chiar de mai multe ori – satrapiile spre a controla gestiunea; în caz de nevoie puteau dispune si de forta armatei. În perioada arsacizilor functia de satrap a devenit în general ereditara.

Populatia persana propriu-zisa – de aproximativ o jumatate de milion abia – era scutita de darile mari; în schimb asupra ei grevau sarcinile administrative si îndatoririle de ordin militar. Pentru a face fata imenselor cheltuieli (ale armatei, curtii regale, aparatului birocratic, lucrarilor publice, si altele) statul dispunea de diferite resurse: veniturile proprietatilor funciare nesfârsite ale casei regale, monopolul de stat al minelor, taxele vamale, prada de razboi, taxele si impozitele interne, tributul platit de tarile supuse s.a. Impozitele erau stabilite – în functie de zona geografica si de recoltele obtinute – pe genuri de proprietati (pe casa, pe gradina, pe vite, etc.) Cei lipsiti de proprietati funciare plateau taxe personale fixe, anuale; dar si taxe extraordinare: cu ocazia nasterii unui copil, pentru o casatorie, s.a.

Societatea persana. Regalitatea

Organizarea societatii persane a ajuns – în perioada sassanida – la o ierarhie foarte precisa si rigida.

Întreaga viata si civilizatie persana era structurata în functie de pozitia proeminenta a aristocratiei. Societatea era împartita în patru clase, închise; trecerea dintr-o clasa în alta de era – cu extrem de rare exceptii – imposibila. Aceste clase erau: a preotilor, a militarilor, a functionarilor si a poporului.