Europa Medievală

Europa Medievala

În sec 2-3 d.Hr. au fost observate o serie de transformari în dezvoltarea economica si care au generat un progres relativ lent al mijloacelor si al metodelor de munca. Criza sistemului antic bazat aproape în exclusivitate pe munca prestata de sclavi apare tot ca o trasatura a sec 3. specializarea face inutila prezenta sclavilor si genereaza aparitia arendasilor. Pe baza unui contract scris, acesti arendasi sau coloni primeau un lot în arenda, iar animalele si inventarul agricol în folosinta. Cu cât criza economica a lumii romane se va accentua, arenda în bani avea sa fie schimbata în Redeventa în produse. De asemenea, colonii au ajuns sa pastreze zile de munca în favoarea arendasilor. În anul 332 printr-un edict al lui Constantin cel Mare se legaliza legarea de glie astfel încât colonul devenise din punct de vedere juridic, membrum terrae. Din punct de vedere politic dupa domnia împaratului Marcus Aurelius, asadar în a doua jumatate a sec 2 a sporit amenintarea popoarelor germanice aupra imperiului roman. În 269 împaratul Claudius a reusit sa-i opreasca pe goti la Naissus însa acestia vor ocupa Dacia. Ulterior gotii vor fi crestinati de Ulfila, care va traduce si Biblia în limba lor. Mai târziu, în 276 alamanii si francii pustesc Galia, Spania si nordul Italiei.

În timpul împaratului Diocletian, declinul imperiului devine evident. La începutul sec 5, vizigotii, condusi de Alarie, asediaza, cuceresc si pradeaza Roma, iar pentru aceasta înfrângere, romanii îi învinovatesc pe crestini. Apoi vandalii cuceresc Africa romana, iar Atila ajunge sa cucereasca orasul Acvileea. În 496 urca pe tron ultimul împarat roman, Romulus Augustulus în vârsta de 13 ani care va fi detronat de Odoacru.

La cauzele economice si politice ale declinului se adauga cele de natura spirituala. Aceasta e perioada în care crestinii încep sa câstige din ce în ce mai multi adepti. Religia lor monoteista, respingerea divinitatilor oficiale si refuzul practicarii cultului imperial dar si distantarea fata de traditia romana determina ca aceasta religie sa fie privita ca si corp strain provocator, aparând o serie de conflicte. Credinta crestinilor în venirea lui Iisus si în apocalipsa a fost un element în plus care a contribuit la disocierea crestinilor de istoria profana. Persecutii împotriva crestinilor au fost frecvente la Roma, notabile fiind cele din timpul împaratilor Claudius si Nero. De asemenea numerosi misionari crestini si-au gasit sfârsitul la Roma, printre acestia numarându-se si Apostolul Pavel, crucificat cu capul în jos.

Initial crestinismul a fost o religie a oprimatilor gasindu-si adepti în rândul categoriilor inferioare ale societatii romane, mai exact a sclavilor si elementelor considerate paria, dar ulterior si în rândul ei prin mobilitatea ei pe orizontala acontribuit din plin la raspândirea crestinismului. Criza existenta în toate domeniile vietii sociale a reusit sa se acutizeze într-atât încât a devenit vizibila ruralizarea, marile centre urbane intrând în declin.

Un alt domeniu al vietii sociale în care aceasta priza s-a manifestat a fost cel al spiritualtatii. Principalul aport la zdruncinarea sistemului traditional politeist venit din partea evreilor si crestinilor. În optica romana, religia crestinismului (din partea acestora, precum si a respingerii divinitatilor oficiale si a cultului imperial) era privita ca un corp strain provocator construit în jurul ideii monoteismului. Deosebirile de mentalitate au fost poate principala cauza a distantarii de traditia romana, fapt care în final a dus la aparitia unei întregi serii de conflicte. Spre deosebire de fundamentele mentalului colectiv pagân la nivelul crestinilor a fost vizibila o disociere de istoria profana si o proiectare într-un alt registru dominat de convingerea venirii lui Iisus Hristos si a Apocalipsei. Începuturile crestinismului au fost marcate de misionariat a apostolilor si de raspândirea învataturilor crestine.

Crestinismul si-a gasit adepti la început în rândul categoriilor sociale inferioare si mijlocii, mai exact a sclavilor, agricultorilor, mestesugarilor si negustorilor. Nu au întârziat odata cu ascensiunea crestinismului nici persecutiile din partea oficialitatilor umane, de exemplu în timpul împaratului Claudius sau a împaratului Nero, în anul 64 d.Hr. În alta ordine de idei, a existat si un lung sir de conflicte între evrei si romani, dat fiind ca cei din urma ocupasera Iudeea înca în vremea împaratului Tiberius, întreaga perioada de stapânire romana fiind marcata de conflicte între evreii monoteisti si romani. Abia în secolul IV, realitatile din fostul imperiu roman vor lua o turnura noua si îsi va face aparitia o civilizatie distincta în care traditionalismul occidentului si dinamica orientului îsi vor gasi expresia. În anul 330 a fost fondat orasul Constantinopole pe minele fostei colonii grecesti Byzantion. Datorita acestei denumiri, un viitor imperiu va putea pulsa si îsi va dobândi numele, având capitala la Constantinopole, oras supranumit Noul Ierusalim. Istoricul L. Brehier vis-a-vis de civilizatia bizantina realiza urmatoarea apreciere: „ civilizatia si cultura bizantina s-au construit ca o sinteza a tuturor elementelor politice, religioase, intelectuale ale lumii antice în declin, respectiv traditia latina, elinismul, crestinismul si civilizatia orientala.”

În Imperiul Roman, autoritatea împaratului, în multe privinte, nu a fost foarte diferita de cea a împaratilor romani. Daca în lumea romana împaratul era considerat augustus, s-au preafericit, în timpul vietii si divus dupa moarte, în lumea bizantina era considerat direct Dumnezeu pe pamânt. Religia în Imperiul Bizantin, data fiind întinderea acestuia, servea ca si în lumea romana mentinerii coeziunii politice. În timpul Imperiului Bizantin, Constantin cel Mare, mai precis în urma Conciliului de la Niceea, s-a stabilit ca împaratul sa primeasca supranumele de Isapostolos, adica cel egal apostolilor. Jignirea împaratului prin orice forma era considerata sacrilegiu, iar razvratirea oricarui supus era sanctionata cu excomunicarea(excluderea din biserica). Societatea bizantina era compusa din doua categorii sociale majore: din dynatoi si penetes. Echivalentele în lumea romana erau patricienii si plebeii.

Pe lânga acestia, o pozitie importanta o detineau archontes sau demnitarii preocupati de ascensiunea lor politica, însa si eunucii. Eunucii aflându-se la palat erau în relatie directa cu împaratul si frecvent aveau o influenta remarcabila în viata politica. Pe lânga aceste categorii se remarca în lumea bizantina o serie d categorii intermediare cum ar fi personalul medical, persoanele care activau în domeniul educatiei, arhitectii inginerii si scriitorii. În rândul celor din urma se remarca o serie de nume care activau fie în diplomatie, fie în istoriografie si politica, putând fi enumerati Priscus din Panion, Procopius din Caesareea, autorul „Istorii secrete” si nu în cele din urma Anna Comnena, autoarea lucrarii „Alexiada”, o biografie a tatalui ei, împaratul Alexis Comneanul.