Giuseppe Terragni și arhitectura raționalismului italian

În timpul anilor tulburi în care fascismul începea să acapareze tot mai mult puterea în stat, corifeii regimului erau ocupați cu exploatarea oportunităților de pe planul politic și mai puțin de formularea unor principii de bază. Mai mult, cu timpul, urmând exemplul sindicalistului francez Georges Sorel, Mussolini și partizanii săi au devenit convinși de faptul că o nouă ordine socială poate fi instaurată prin distrugerea violentă a vechii societați și o guvernare bazată pe decizii spontate și imprevizibile. De remarcat declarația dictatorului de pe 23 martie 1921: „Noi nu credem în programe dogmatice, în modele rigide care se doresc împotriva schimbărilor ce au loc într-o realitate complexă.” În același sens, cu doar doi ani mai înainte, în 1919, tot Mussolini afirma foarte expresiv că: „... fasciștii sunt țiganii politicii italiene, nefiind legați de niciun principiu fix...” Astfel, devine firesc modul cum aspectul nonconformist al teoriei politice a lui Mussolini și-a găsit ecoul în teoriile estetice ale perioadei, oferind inspirație pentru o mixtură de idei conservatoare, progresiste și soluții de compromis pentru creionarea arhitecturii acelor ani.

Spiritul clasic care a început să se manifeste în Italia după sfarșitul primului război mondial, mai întâi în pictură sub mișcarea „Valori Plastici” condusă de Giorgio de Chirico și apoi în arhitectură odată cu mișcarea „Classico Novecento” inițiată de arhitectul Giovanni Muzio a fost punctul de plecare atât al Raționalismului italian, cât și a mișcării futuriste. Odată cu absolvirea studiilor din cadrul politehnicii din Milano, un grup de șapte arhitecți mânați de idei „raționaliste” s-au autointitulat „Gruppo 7”. Aceștia erau: Sebastiano Larco, Guido Frette, Carlo Enrico Rava, Adalberto Libera, Luigi Figni, Gino Pollini și Guiseppe Terragni. Cu toții căutau să realizeze noi și mult mai raționale sinteze dintre valorile naționale ale clasicismului italian și logica structuralistă a erei mașinii. In manifestul lor din 1926 intitulat „Note”, ei și-au luat angajamentul de a explora o zonă de mijloc dintre limbajul ezoteric al curentului Novecento, pentru care blocul de apartamente proiectat de Muzzio Cabrutta in Milano constituie un veritabil exemplu, și vocabularul dinamic al formelor industriale specific futuriștilor.

Bloc de apartamente în Milano – Arh. Muzzio Carbutta

Bloc de apartamente în Milano – Arh. Muzzio Carbutta

Grupul a manifestat totodată o simpatie clară față de Deutche Werkbund, o asociație germană de artiști, arhitecți și designeri, care avea să devină un important reper în dezvoltarea arhitecturii moderne și a designului industrial, precum și față de lucrarile constructiviștilor ruși. Totuși, cu tot entuziasmul lor față de era mașinii, Gruppo 7 a oferit mult mai mult credit reinterpretării tradiționalismului decât modernității. În acest sens ei au prezentat în 1926 o critică vehementă a futuriștilor: „Caracteristica avangardei timpurii constă în conceperea unui amestec dinamic și agresiv de elemente bune și rele; carateristica spiritului tânăr de astăzi este mânat pe de altă parte de dorința de a exprima înțelepciune și luciditate. Asta trebuie sa fie clar, noi nu intenționăm să ne rupem de tradiții. Noua arhitectură, adevarata arhitectură, trebuie să fie rezultatul asocierii logicului și raționalismului”.

În ciuda afinității declarate față de tradițional, primele lucrări ale raționaliștilor, mai ales cele ale lui Giuseppe Terragni afișau o preferință evindentă față de compoziții bazate pe motive industriale. Proiectele lui Terragni pentru o uzină de gaz și o fabrică de tuburi de oțel, prezentate la Bienala de la Monza din 1927 par a fi mult mai apropiate de estetica inginerească, decât de arhitectură.

O influență considerabilă asupra principiilor raționaliștilor a avut-o cartea „Vers une architecture” a lui Le Corbusier publicată în 1923. În acest sens, un prim exemplu al acestei influențe a fost fără îndoială clădirea Clubului Nautic A.M.I.L.A din Como proiectată de Pietro Lingeri în 1926, care cu aluziile sale la ingineria maritimă a adus un omagiu oarecum simplist față de lucrarea lui Le Corbusier.

Clădirea Clubului Nautic A.M.I.L.A din Como – Arh Pietro Lingeri

Acest proiect a anticipat totodată o abordare mai evidentă a modernismului, precum în cazul blocului de apartamente Novocomum, unde Lingeri a colaborat cu Giuseppe Terragni pentru a realiza ceea ce avea să fie cunoscut și sub numele de „Il Transatlantico”. Aici, influențat mult și de opera lui Muzio, Terragni s-a remarcat în 1928 prin finalizarea acestei clădiri în Como, care aducea un plus de noutate și dinamism în arhitectura acelei perioade.