Heraldică

Cercetatorului din domeniul stiintelor umaniste, pentru folosirea cât mai exacta a izvoarelor, îi sunt necesare si cunostinte de heraldica.

Din cadrul surselor istorice, aceasta stiinta auxiliara utilizeaza pecetile, monedele, pietrele de mormânt, monumentele de arhitectura, diplomele etc., folosindu-se astfel si de alte stiinte auxiliare ca: paleografia, sigilografia, numismatica.

Heraldica are drept obiect stabilirea principiilor teoretice, cercetarea, interpretarea si evolutia stemelor unui stat, oras, familie, corporatie etc.

Numele disciplinei provine din termenul latin medieval: heraldus, héraut = crainic. Heralzii în epoca medievala duceau mesajele de razboi, dar faceau si oficiul de prezentare a luptatorilor în turniruri si de introducere a acestora în arena. În sunetele de trâmbita sau de corn, heralzii, care trebuiau sa fie buni cunoscatori a simbolurilor heraldice, faceau si prezentarea blazoanelor nobililor pe care-i introduceau pe câmpul de turnir. Blazonul, era un semn conventional, specific unui stat, oras, familie, persoana etc.

Heraldica, ca stiinta auxiliara a istoriei, studiaza aspectele teoretice ale blazonului, dar se preocupa si de aplicarea lor în practica, realizarea stemelor, terminologie devenind în aceasta situatie arta heraldica.

Fenomenul heraldic si, în general, manifestarile heraldice sunt foarte vechi, aparând prima oara în antichitate si evoluând odata cu societatea omeneasca.

Arta heraldica îsi are începuturile în secolul XI în Germania, la concursurile care s-au desfasurat la Göttingen în anul 934, unde se pare ca s-au purtat de catre cavaleri bucati de stofa potrivite în maniera de alcatuire ulterioara a stemelor Perioada de înflorire a ei a fost a cruciadelor si a epocii clasice a turnirurilor (sec. XIII-XV). Dupa secolul al XVI-lea, importanta artei heraldice a scazut.

Stiinta heraldica îsi are începuturile în Franta. În 1416, Clément Prinsault a pus bazele acestei discipline prin fixarea unei terminologii exacte si stiintifice care a fost apoi general acceptata. Tratatului lui Clément Prinsault i-au urmat si alte lucrari de heraldica, Franta aducându-si o contributie esentiala la nasterea si fundamentarea acestei stiinte auxiliare a istoriei. Mentionam printre reprezentanti: Jérôme de Bara, Les blasons des armoiries, Lyon, 1579, Charles Segoing, Mercure armorial enseignant les principes et éléments du blason des armoiries, Paris, 1648. În secolul al XVII-lea, o contributie însemnata a adus-o P re Claude-Fransois Ménestrier prin lucrarea sa celebra: Le veritable art du blason et l’origines des armoiries, Paris, 1671, urmata de altele: Les recherches du blason, Paris, 1673 si de L’Origine des armoires, Paris, 1680.

Tot în aceasta perioada s-au realizat si desene de blazoane contemporane sau mai vechi care au fost adunate de colectionari.

În a doua jumatate a secolului al XIX-lea, dupa o perioada de stagnare de la sfârsitul secolului XVIII, cercetarile au fost reluate, devenind disciplina de învatamânt la École des Chartes si în alte universitati europene.

Progresul în domeniu a fost favorizat de aparitia unor periodice de specialitate: ,,Archives héraldiques suisses… (1887-1953) devenit în 1954 ,,Archivum Heraldicum…, si ,,Revue fransaise d’Héraldique et de Sigilographie… (Paris, 1938).

Bazele stiintei heraldice s-au pus înca din secolul al XIX-lea si în secolul XX. Printre lucrarile cu contributii deosebite mentionam câteva: Grandmaison, Dictionnaire héraldique, Paris, 1852; Louis Douet d’Arcq, Collection de sceaux, vol. I, Paris, 1863; G. A. Seyler, Geschichte der Heraldik, Nürenberg, 1885-1889; Baron von Sacken, Katechismus der Heraldik, în 8 vol., Leipzig, 1905-1920; D. L. Galbreath, Manuel du blason, Lausanne, 1942; E. J. Jones, Medieval heraldry. Some Fourteenth Century Heraldic Works, Cardiff, 1943; Michel Pastoureau, Le traité d…héraldique, Paris, 1979 si o editie germana.

În Tarile Române, preocuparile de ordin heraldic se întâlnesc din secolul al XVII-lea la cronicile: Grigore Ureche (1590-1647), Miron Costin (1633-1691), Nicolae Costin (1600-1712), la Dimitrie Cantemir (1673-1723). În lucrarile acestora aparea legenda heraldica a capului de bour, a corbului, precum si ,,pretinsele armerii ale Daciei (doi lei afrontati. În secolul urmator, interesul pentru heraldica se manifesta, în masura în care aceasta a servit la alcatuirea stemelor de familie (Sturdza, Bals, Vacarescu). Catre sfârsitul perioadei au aparut sigilii domnesti pe care erau reprezentate în afara stemei principatului si stemele celor 17 judete.

Bazele stiintelor heraldice se vor pune, însa, abia în secolul al XIX-lea, când s-au remarcat: Gh. Asachi (1788-1869), fiul sau Alexandru, Gh. Seulescu, Mihail Kogalniceanu (1817-1891), Cezar Bolliac (1813-1881), precum si reputati istorici ca B. P. Hasdeu (1838-1907), V. A. Urechia (1834-1901), D. A. Sturdza (1833-1914). În ultimele decenii ale secolului al XIX-lea s-au remarcat câtiva heraldisti ce-si vor desfasura activitatea si în primele decenii ale secolului urmator, dintre care mentionam pe: Octav George Lecca (1881-1957), Stefan Dimitrie Grecianu (1825-1908) si P. V. Nasturel. Dupa 1918, stiinta heraldica a cunoscut o noua dezvoltare prin înfiintarea în 1921 a Comisiei Consultative de Heraldica (7 membri), având atributii în elaborarea noilor steme românesti. În secolul XX, importante contributii au fost aduse de Constantin Moisil (1876-1958), Nicolae Gramada (1892-1961), Marcel Romanescu (1897-1965), Aurelian Sacerdoteanu (1904-1976), Emil Vârtosu (1902-1977), Mihai Berza (1907-1978), Dan Cernovodeanu (n. 1921), Marcel Sturza-Saucesti (1895-1984), Jean N. Manescu (n. 1927), Maria Dogaru (n. 1934) si altii.

În 1970 s-a creat Comisia de Heraldica, Genealogie si Sigilografie pe lânga Institutul de istorie ,,Nicolae Iorga…, unde functioneaza si în prezent, urmarindu-se dezvoltarea cât mai mult si mai bine cu putinta a acestor stiinte auxiliare ale istoriei în România.