Învățământul și viața intelectuală în Bizanț - etape și trăsături definitorii

Introducere

Imperiului Bizantin a reprezentat un teren interminabil de cercetari,discuții,dezbateri,etc.Fiecare domeniu studiat a oferit o serie de raspunsuri dar și multe întrebari.

Personal,în redactarea acestui referat am ales spre tratare un subiect ce reprezintă o verigă importatantă și în societatea actuală.Subiectul pe care aș vrea sa-l tratez este: Învățămîntul și viața intelectuală în Bizanț: etape si trăsături definitorii,care dupa parerea mea este de o importanță majoră.

Spre regret,la consultarea surselor bibliografică m-am confruntat cu unele probleme.

În primul rînd,nu am gasit o bibliografie mai diversă ceea ce putea sa-mi ofere posibilitatea de a consulta mai multe puncte de vedere.

Nu am gasit vreo lucrare consacrată ce ar trata aceasta tema,ci doar unele capitole din alte lucrari,dar care ar putea fi si niște lucrari individuale.

În ceea ce privește bibliografia românească,este destul de saracă.

Obiectivul principal pe care l-am urmarit in tratarea acestui subiect este de a observa si de a analiza influența învățămîntului asupra Civilizației Bizantine și preocupările autorităților față de acest fenomen.

Printre autorii romani care au incercat sa trateze anumite domenii,teme,sau chiar istoria Imperiului au fost Nicolae Iorga cu lucrarile sale Bizant dupa Bizant,Istoria vietii bizantine,etc., A.D.Xenopol cu unele sinteze de istorie unversală.

Un alt autor român ce s-a preocupat de istoria Bizanțului este Orest Tafrali, specialist care a realizat o impresionantă teză de doctorat consacrată Thesalonicului bizantin. Revenit în România, el s-a arătat preocupat de istoria

artei bizantine şi post-bizantine.Dintre istoricii români care au activat în prima jumătate a secolului XX trebuie remarcată activitatea lui Gheorghe I. Brătianu. Spre deosebire de Nicolae Iorga, acesta a preferat să-şi focalizeze atenţia spre aspectele punctuale ale istoriei bizantine, după cum o dovedesc studiile sale reunite într-un volum de studii privitoare la istoria economică şi socială(Concepţiunea actuală a istoriei medievale).1

1-Istoria Bizanțului,Prof. univ. dr. Ion TODERAŞCU,Conf. univ. dr. Bogdan-Petru MALEON,Universitatea „ALEXANDRU IOAN CUZA” IAŞI,pag.4-6.

I.Organizarea învățămîntului

Gîndirea bizantină este înclinată special pe problemele teologice dar dezvoltă şi logica şi dialectica precum şi ştiinţele teoretice.Literatura şi ştiinţele au fost practicate de înalţi demnitari ai statului şi de erudiţi ai bisericii.Pe parcursul evoluției sale învățămîntul bizantin a atras atenție din ce în ce mai mult nu numai populației autohtone ci și multor tineri din afara Imperiului.

Învăţămîntul era rezervat numai băieţilor fetele având acces în şcoli abia din sec. XII. Se studia gramatica pe textele autorilor antici care trebuiau învăţaţi pe de rost, elemente de istorie şi mitologie , operele tragedienilor antici.La orele de retorică se

învăța cum să compună frumos,se învăţau de asemenea ştiinţele şi medicina.De la 20 de ani orice tânăr se putea înscrie al Universitatea din Constantinopol întreţinută de stat şi celebră în toată lumea. Profesorii erau creştini.

Învăţământul se afla ,începînd cu Iustinian, sub supravegherea bisericii,dar în şcoli se studiau filosofia antică , îndeosebi Aristotel şi Platon.

Învăţământul şi cultura laică s-a menţinut de asemenea.De remarcat marele aflux de studenţi occidentali în universităţile din Imperiu după cum am specificat mai sus.Marile oraşe aveau şcoli şi biblioteci renumite iar centrul cultural european era Constantinopolul.Ştinţele şi tehnica se dezvoltă dar bizantinii aveau o aplecare specială pentru istoriografie şi ştiinţe juridice.Geniul bizantinilor s-a manifestat mai ales în lucrări practice şi mai puţin în teorii : oglinzile incendiare şi invenţia focului grecesc în anul 670. 2

Citeva marturii ne oferă informatii despre organizarea școlii.Însăși alegerea localurilor demonstrează solicitudinea împăraților față de învățămînt. Învățămîntul era organizat pe trepte ierarhice: la loc de frunte erau catedrele magistrale, după aceea asistenții, conferențiarii ( asesorii sau asistenții unui profesor), grad care putea fi acordat și unui student bun. Directorul- rector de universitate, era intodeauna profesor de filozofie.

,,( O pictură din manuscrisul lui Skylitzes de la Madrid reprezintă una din aceste școli, intr-o sală decorată cu arcade și coloane: la stînga sînt așezați elevi în jurul unei mese lungi pe care se afla cărți deschise; în capul mesei stă profesorul care face un gest oratoric. La dreapta alți discipoli în picioare, cu cartea în mînă, se întrețin sau discută cu doi filozofi așezați la catedra.)’’ 3

În ceea ce privește practicarea activitații didactice și gradele școlare, știm că pentru obținerea unui grad erau prevăzute anumite examene.4

Învățămîntul secundar era concentrat în capitală. La vîrsta de 10-11 ani un copil putea intra într-un didaskaleion sau paideuterion (învățămînt secundar bizantin în care se predau materiile profane) pentru a primi noțiuni de cultură generală. Fiecare școală avea un profesor, maistor ( profesor de școală secundară care avea un rol fundamental în educația tinerilor) ajutat de un proximos. În acest sistem erau admiși elevi de toate vîrstele iar durata studiilor erau de 6-7 ani.

Fondul programei era trivium, adica gramatica, poezia și retorica.

2- Istoria Bizanțului- pag.26

3- Louis Brehier-Civilizatia Bizantina,Ed.Științifica,București 1994 –p.359

4-Ibidem pag.353-354

În acest ciclu profesorii urmareau perfecționarea limajului și formarea viitorilor funcționari civili sau bisericești.

Localizarea școlilor impuneau adesea intervenția bisericii: ele se situau în înteriorul clădirilor ecleziastice, în apropierea unei biserici care dădea și numele școlii: a Maicii Domnului, a Sfîntului Teodor, a celor 40 de Mucenici sau cea mai celebra la vremea aceea a Sfîntului Petru. Învăţămîntul se făcea prin predarea de către magiştri a lecţiilor,constînd in comentarii ale textelor unor autorităţi în materie (Biblia,Hipocrate, Aristotel etc), întrebări, dispute.

Acestea aveau caracter public şi îi familiarizau pe studenţi cu tehnici ale muncii intelectuale.

Scolastica, dezvoltată între secolele XII şi XVI, este o metodă de

studiu care presupune analiza limbajului, pentru a se putea folosi termeni

adecvaţi; de asemenea, impune cunoaşterea dialecticii, adică a legilor

demonstraţiei, pentru a putea convinge auditoriul sau oponenţii. Această nouă metodă introduce ceva nou în învățămînt,transformînd teologia intr-o ştiinţă, ale

cărei adevăruri pot fi demonstrate.

Pentru a învăţa, studenţii aveau nevoie de cărţi, ceea ce a determinat

înmulţirea atelierelor de copiere a manuscriselor şi căutarea unor soluţii de

mai rapidă reproducere a acestora, într-un număr din ce în ce mai mare şi la

preţuri mai scăzute. Răspandirea hîrtiei in Europa, cu deosebire din secolul

al XIII-lea, este legată şi de cererea de cărţi de specialitate. La jumătatea

secolului al XV-lea, această nevoie de cărţi pentru mediul universitar şi

urban a condus la inventarea tiparului.