Otto von Bismarck

ORIGINILE LUI OTTO VON BISMARCK

Baronul Otto von Bismarck, născut în 1815, era originar din Altmark, Brandenburg, fiul unui ofiţer-iuncher din Pomerania. În copilărie a fost supus unei discipline severe. În ceea ce priveşte religia era luteran auster. Era deci un prusac pur sînge – ein Stockpreusser. Poseda de la natură prima trăsătură necesară unui diplomat – aspectul fizic. Era înalt, robust, cu păr blond şi ochi albaştri, cu o privire aspră şi îndrăzneaţă. Practica exerciţiile sportive violente. Vorbea curent patru limbi. Chiar dacă avea un fizic destul de impunător, în societate se purta cu o curtoazie şi graţie perfectă. Era inteligent şi deseori foarte trufaş şi sarcastic. În perioada cînd şi-a urmat studiile la Gottingen, s-a dovedit a fi excepţional de descurcăreţ în ştiinţa juridică, şi învăţa foarte uşor. Pe de altă parte îl atrăgeau mai mult vînătoarea, berăria şi taverna. Era extrem de mîndru că în timpul studenţiei a susţinut douăzeci şi şapte de dueluri. Este interesant faptul că la universitate l-a avut ca coleg pe Windhorst, viitorul său rival politic, care spre deosebire de Bismarck învăţa metodic şi serios. Descinzînd dintr-o familie unde se cultiva cu străşnicie voinţa de putere, Bismarck s-a manifestat permanent ca o persoană foarte energică, activă şi neastîmpărată. Datorită tinereţe-i zgomotoase, înflăcărării nebune şi neastîmpărate, a primit porecla de “iuncher turbat” – der tolle Junker. În mediul în care a crescut predomina cultul pentru Hohenzollerni, care erau consideraţi o dinastie naţională şi luterană. De aici vine şi propaganda luptei împotriva Franţei, “duşmanul ereditar”. Scriitorii care au încercat să expună biografia lui Bismarck, l-au caracterizat drept un reprezentant tipic a acelor teutoni brandenburghezi care erau făcuţi din fier şi piatră. Pe ei nimic nu-i încălzea în afară de flacăra urii şi de bucuria răzbunării. Bismarck din adolescenţă s-a dovedit a fi un bun observator a realităţilor din jur şi un bun cunoscător al oamenilor. A ajuns un orator original, de multe ori violent în limbaj, o violenţă care era menită să-l înfrunte şi să-l doboare pe adversar. Din timp a studiat şi a cunoscut foarte adînc situaţia Germaniei din toate punctele de vedere : economică, politică, socială, a filozofiei, literaturii, intrigile curţilor, capacităţile şi abilităţile oamenilor politici, măreţia iuncherilor, interesele bancherilor, starea militară, etc. Prusia însemna pentru Bismarck practic totul. Însă la moment, ea nu reprezenta acea forţă care urma să devină în urma unificării Germaniei sub oblăduirea “cancelarului de fier”. În acea perioadă Prusia era doar unul din cele treizeci şi nouă de state care formau Confederaţia germană, cu dieta federală la Frankfurt, dominată de Austria – organizare atît de rîvnită de Metternich în urma Congresului de la Viena din 1815. Nici una din Marile Puteri nu era interesată de unificarea Germaniei din motive evidente. Însă rădăcinile dezmembrării teritoriale a statelor germane trebuie căutate în politica lui Richelieu, care s-a temut de o Europă centrală unită. “După toate aparenţele, el a întîrziat unificarea Germaniei cu vreo două secole” . Statele mici germane, inclusiv Prusia, au fost principalul teatru de război în timpul campaniilor napoleoniene. Iar tot prestigiul militar al Prusiei s-a prăbuşit într-o singură zi, la 14 octombrie 1806, cînd concomitent la Jena şi Auerstaedt, după cum s-a exprimat Heine, Napoleon “a suflat asupra Prusiei, şi Prusia s-a spulberat”. Astfel Prusia era toatalmente înfrîntă, umilită şi înjumătăţită teritorial, ceea ce a relevant germanilor un sentiment de solidaritate de o intensitate imensă. În aceste circumstanţe, mai devreme sau mai tîrziu Prusia trebuia să-şi înceapă opera sa de “regenerare”. Activitatea scriitorilor şi filosofilor prusaci, precum Fichte şi Arndt, care era îndreptată spre o luptă de eliberare naţională de sub ocupaţia franceză, a înflăcărat conştiinţa naţională. Lozinca principală în timpul acestui război era: “Vivat Teutonia!”. Dar conducerea acestui razboi au avut-o monarhii în frunte cu ţarul Rusiei şi împăratul Austriei. Însă după terminarea războiului principii germani şi-au ignorat făgăduielile. În urma Congresului de la Viena, dezintegrarea teritorială a Germaniei s-a păstrat, ceea ce a dezamăgit mult poporul german, adevărat erou al anilor 1813-1814. Deci, mai bine de douăzeci şi cinci de ani poporul german a trăit iarăşi dezmembrat, adică “mai bine de un sfert de veac Germania a dormit” . Totuşi dintre toate statele germane, Prusia a fost cea mai activă. În primul rînd a crescut populaţia, care spre 1848 reprezenta 1/3 din populaţia Germaniei. S-a dezvoltat comerţul, industria şi agricultura. Un succes considerabil a fost înfiinţarea în 1834 a Zollverein-ului – uniune vamală cu participarea tuturor statelor germane în afară de Austria. A fost întărită considerabil armata. S-a educat şi s-a cultivat spiritual naţional. Regele Frederic Wilhelm al IV-lea făcea impresia unui monarh liberal, de aceea liberalismul german se simţea atras de Berlin ca de un magnet. Astfel spre 1848, cînd tinerii patrioţi germani urmau să-şi verse sîngele pentru ţelul unificării, pe care nu l-au putut atinge, toţi trăiau într-o adevărată euforie de “teutomanie”. În această perioadă, pe arena politică a Prusiei a apărut Bismarck.

ÎNCEPUTUL CARIEREI POLITICE A LUI

OTTO VON BISMARCK

După o perioadă de izolare la moşia părintească, Bismarck n-a putut rezista ispitei şi voinţei de putere, şi decide totuşi să intre în vîltoarea politică. Anul 1846 poate fi considerat drept punct de pornire în activitatea politică a lui Bismarck, căci anume atunci el este ales deputat în Landtag. În timpul mandatului său el desfăşoară o activitate neobosită în căutare de avantaje pentru patria sa. Păstrîndu-şi în permanenţă calmul şi impasibilitatea, ca un naturalist adevărat încerca să observe eşantioanele regnului animal ce-l înconjura. Era un şovin egoist prominent; atunci cînd merge vorba de interesele patriei sale, el nu are nici limite şi nici prejudecăţi. Cu toate că mişcarea revoluţionară liberalistă tindea spre o Germanie unită, el era foarte absolutist şi conservator în interior, opunîndu-se oricărui tip de liberalism sau democraţie, pe care o califica drept “ruşinoasă”.

El susţinea doar liberalismul din afară, dacă acesta putea contribui la dezvoltarea puterii prusace. Încerca să nu-i scape din vedere nici o mişcare de pe tabla politica de şah a Europei. Primea informaţii din exterior pe toate căile şi din toate izvoarele. “Exploata slabiciunile şi defectele adversarilor… le surprinde părerile din jocul feţelor, din atitudine, din gesturi” .