Relația dintre stat și Biserică între secolele XI-XIV

În cei 1000 de ani de Ev Mediu european Biserica a constituit statul în sine. Acesta reprezenta ordinea socială, ordinul legal și principala putere a Europei; fiind incontestabil liderul absolut. Cei care contestau acțiunile instituției ecleziastice sau politica acesteia, erau fie excomunicați fie arși pe rug, ceea ce atragea după sine imposibilitatea de a ajunge în Paradis. Biserica stabilea etalonul pentru întreaga societate medievală și nimeni nu punea la îndoială metodele acesteia, sperând că ceea ce acesta decide să se întâmple va fi calea directă către mântuirea eternă.

Puterea pe care acesta și-a asumat-o vine în contextul în care, după căderea Imperiului Roman de Apus, Biserica reprezentată de Sfântul Scaun avea singura formă de organizare socială cu o tradiție guvernamentală, atunci când spațiul european a ajuns să se confrunte cu invazia hoardelor barbare și cu expansiunea Sfântului Imperiu Roman, apărut în vestul Europei .

Conflictul dintre Imperiu și Biserică a fost un fenomen ce s-a derulat cu preponderență în spațiul Europei de Vest, unde Statele Papale Italiene erau direct conduse Sfântul Scaun. În plus, pe parcursul Evului Mediu, Suveranii Pontifi au pretins dreptul de a destitui regii catolici; uneori cu succes ca în cazul controversei Investiturii, alteori eșuând ca în cazul regelui Henry al VII-lea al Angliei.

Lucrarea de față are rolul de a prezenta conflictele dintre Biserică și Stat în perioada secolelor XI-XIV punând accentul pe problema Investiturii, apariția anti-papilor și a fracțiunilor politice din nordul Italiei. Alegerea acestor evenimente va evidenția atât acțiunile celor două puteri cât și consecințele asupra societății medievale pe parcursul a trei secole.

Conflictul Investiturii s-a derulat în perioada de la sfârșitul secolului al XI-lea începutul secolului al XII-lea având ca actori principali Sfântul Scaun și Sfântul Imperiu Roman. Problema dezbătută a fost privilegiul pe care conducătorii îl aveau în numirea episcopilor și a stareților sub egida acestora și nu a Suveranului Pontif de la Roma. Finalul acestei controverse își va avea sfâșitul o dată cu Concordatul de la Worms din 1122 . Disputa a fost între Papa Grigore al VII-lea și împăratul german Henry al IV-lea despre cine are dreptul de a numi în funcție oficiali ai Bisericii Catolice. În cadrul Consiliului Roman din 1074 susținut de Grigore al VII-lea acesta a declarat că cei care au fost numiți în funcție prin simonie , adică prin plata unei sume de bani în schimbul funcției, nu vor mai aveam dreptul de a-și îndeplini funcțiile în cadrul Bisericii.

Această măsura va avea ca efect escalarea conflictului dintre puterea seculară, de pe tot teritoriul Europei de Vest, și Biserica de la Roma, afectându-l în special pe Henry al IV-lea care, înainte de pontificatul lui Grigore al VII-lea, a numit oficiali ai Bisericii după bunul plac. Dar rădăcinile acestui conflict datează încă din timpul lui Henry al III-lea (tatăl lui Henry al IV-lea) care, era considerat un conducător devotat și religios, și este încurajat de către cardinali și episcopi să intervină în treburile Bisericii. Intervenția acestuia a fost văzută ca necesară după ce Suveranul Pontif Grigore al VI-lea a abdicat și a recunoscut că acesta și-a cumpărat locul în fruntea Sfântului Scaun. Henry al III-lea s-a considerat direct răspunzător să ridice pontificatul deasupra statului Roman, care, până în acel moment a avut un impact major asupra celor care ocupau tronul papal. Dar acestă măsura a atras după sine dorința Bisericii de a submina implicarea seculară în treburile papalității pentru că se considera că Suveranii Pontifi sunt mai loiali Împăratului în defavoarea voinței supreme( Dumnezeu).

Toate acestea culminează cu documentul scris de Papa Grigore al VII-lea Dictatus Papae, și cu întrunirea Consiliului Ecumenic schimbând astfel matricea după care funcționau Suveranii Pontifi. Printre noile regulamente se regăsesc și pedepsirea simoniei și interzicerea căsătoriei clericilor dar și alte decrete precum: permiterea Papei de a se opune Impăratului, cei ce nu sunt în relații de pace cu Biserica Romană nu vor fi considerati catolici și că Suveranii Pontifi nu pot fi judecați de nimeni altcineva înafară de Dumnezeu.