Religia românilor

1. Trasaturile religiei romane

Religia romanilor n-a capatat niciodata o forma stabila. In evolutia vietii lor religioase s-au produs transformari substantiale inca din jurul anului 200 i.e.n., cand incep sa patrunda aici anumite curente filozofice si religioase straine.

Evenimentele dezastruoase si problemele grave sociale au semanat in popor neincredere in divinitatile oficiale, o neliniste spirituala, intrebari la care teologia pontifilor nu putea raspunde. In acelasi timp si-au facut aparitia forme religioase noi, misteriile orfice, dionisiace si eleusine, alaturi de doctrina lui Pitagora, de mult raspandita in sudul Italiei. Isi fac aparitia, de asemenea, si divinitatile grecesti, adoptate acum oficial la Roma si lasand mult in umbra vechile divinitati romane. Dignus Roma locus quo deus omnis est- spunea Ovidiu; intr-adevar, Roma era “locul cel mai demn de intalnire a tuturor zeilor”

Religia romanilor din primele secole ale existentei lor se prezenta sub forma primitiva a animismului. Forte misterioase, obscure, divinitati sau spirite, malefice sau binefacatoare, erau banuite ca impregneaza intreaga natura, ca rezida in fiecare vietuitoare si in fiecare obiect, prezidand fiecare moment fiecare moment si orice act din viata omului si a Universului. Romanii primelor timpuri credeau ca totul era dominat de puteri divine.

Dar toti zeii au ramas pentru romani niste reprezentari amorfe: cu lipsa de imaginatie care ii caracteriza, romanii nu i-au conceput in forme umane, si n-au inventat in jurul lor o mitologie- fermecatorul apanaj al fanteziei grecesti: “Acesti zei ramaneau vagi: fara personalitate, fara chip, fara legenda, aproape si fara nume, adeseori fara sex, nedeosebindu-se decat prin functiile lor si denumiti fiind, in cea mai mare parte, printr-un simplu adjectiv care indica rolul lor”(Albert Grenier)

Lipsit de sensibilate metafizica, spirit prin excelenta pozitiv si practic, romanul nu era preocupat sa cugete asupra naturii zeilor, asupre originii lumii, asupra mortii, a lumii de dincolo, sau a destinului dupa moartea sufletului. Ca urmare, zeii nu trezeau in viata romanilor nici sentimente, nici emotii. Practicile lor cultice urmareau sa castige bunavointa divinitatilor si a spiritelor- sau sa le tina departe pe cele malefice. Romanii considerau ca zeii nu cereau sa fie iubiti- ci numai sa li se dea, prin actele de cult, ceea ce li se cuvenea. Religia romana- careia ii era straina si devotiunea sincera si entuziasmulmistic- se caracteriza printr-o organizare pur rationala, rece, indeplinita ca o datorie civica, a cultului. Religia avea mai degraba caracterul unui contract care reglementa precis raporturile dintre om si divinitate. Sa traiasca in pace si in relatii bune cu zeii- aceasta era tot ceea ce urmareau romanii. O religie grava, solemna, sever organizata- dar formala, fara poezie, fara zboruri metafizice si fara elanuri mistice: o religie pur utilitara.

Din stravechile credinte ale lumii mediteraniene romanii au preluat cultul Zeitei-Mame, divinitatea pamantului si a fortelor generatoare si regeneratoare ale vietii. I-au influentat intrucatva si credintele popoarelor italice vecine, desigur, dar etruscii au fost aceia care le-au transmis mai multe credinte si practici religioase, precum si divinitati, pe care romanii le-au acceptat, asimilandu-le; divinitati preluate si de spiritul sau tolerant si permanenta sa disponibilitate de a adopta zei straini

e la greci si de la alte popoare. Caci o alta caracteristica a religiei romane fost spiritul sau tolerant si permanenta sa disponibilitate de a adopta zei straini

2. Institutii

Pentru a fi intr-adevar eficiente, actele de cult public trebuiau indeplinite cu meticulozitate si exactitate. Aceste acte erau ordonate, supravegheate si coordonate de pontifi- care nu erau propriu-zis preoti, ci un fel de administratori ai cultului. La inceput erau alesi- prin cooptare, apoi de comisii speciale- dintre oamenii cei mai invatati(pana in anul 300 i.e.n., numai din randurile patricienilor). Colegiul pontifilor- la inceput in numar de 4, apoi de 8 si in fine de 15- indeplinea functii teologice, dar si de juristi si de istoriografi. Pontifii tineau evidenta tuturor sarbatorilor(deci, stabileau calendarul) si toate regulile de ritual; consacrau edificiile publice; vegheau ca legile civile sau penale sa nu vina in contradictie cu cele religioase; stabileau formulele rugaciunilor si invocatiilor; conduceau si supravegheau toate celelalte colegii si conferii religioase; hotarau admiterea sau nu a unor divinitati straine in panteonul roman; decideau amplasamentul, planul si consacrarea templelor; exprimau pareri si emiteau ordonante cu caracter juridic; intocmeau la zi lista tuturor magistratilor si consemnau evenimentele mai importante ale vietii publice. Publicate in anul 123 i.e.n., analele redactate de pontifi au ramas principalul izvor de informatie si singurul care prezinta garantii de obiectivitate si veridicitate, privind istoria romanilor. Tot pontifii au fost nu numai primii istorici ai Romei, ci si cei dintai care au fixat anumite reguli de drept roman.

Colegiul pontifilor- care a dat religiei romane acest caracter national si formalist- era prezidat de supremul pontif(Pontifex Maximus), care era ales de catre ceilalti pontifi, pe viata, si avea locuinta in For si avea drept- asemenea consulilor- la o escorta de lictori. Sub autoritatea sa directa erau sacerdotii flamini si fecioarele Vestale.

Principalul colegiu sacerdotal era colegiul celor 15 flamini. Numiti pe timp de un an, ei execuatu sacrificiile si conduceau cultul divinitatilor principale(in sarcina primilor trei revenea cultul lui Iupiter, Marte si Quirinius). Flaminii erau supusi- asemenea vestalelor- unei serii de restrictii(dintre cele mai ciudate); in schimb, se bucurau de multa privilegii si de avantaje materiale consistente. Asemenea altor sacerdoti, flaminii trebuiau sa cunoasca precis, perfect, toate detaliile ceremoniilor legate de cultul divinitatii pe care care o slujea fiecare; dar o adevarata pregatire teologica nu li se cerea.

Preotesele zeitei Vesta erau dedicate cultului simbolicei vetre sacre a Romei. In numar de 6, erau alese de Marele Pontif dintre fete sub varsta de 10 ani, din familiile nobile. In perioada de 30 de ani cat dura sacerdotiul lor, vestalele tebuiau sa ramana caste; daca contraveneau acestei solemne obligatii, erau ingropate de vii. Nenumerate erau interdictiile la care erau supuse; in schimb, prestigiul si autoritatea vestalelor erau imense. Ofensele adus eunei vestal eerau pedepsite cu moartea; un condamnat la moarte era garatiat daca in drumul spre locul de executie intalnea o vestala; erau daruite de imparati cu daruri bogate, locuiau in apropierea Forului intr-un fel de manastire, o splendida gradina- singurul caz de “manastire” din Antichitate. Sacerdotiul vestalelor a fost suprimat abia in anul 382 e.n.