Sigilografia

Sigilografia sau sfragistica este stiinta auxiliara care se ocupa cu studierea sigiliilor sub toate aspectele. Numele provine de la termenul grecesc sfragis si de la cel latin sigillium, i, care înseamna sigiliu sau pecete.

În practica curenta, sigiliul desemneaza amprenta (impresiunea, imprenta) ramasa pe un material determinat în urma aplicarii matricei sigiliare (a tiparului).

Matricea sigiliara sau tiparul reprezinta asadar obiectul gravat, confectionat, dintr-un material rezistent si care serveste la realizarea amprentei sigiliare.

În mod curent se foloseste însa termenul de sigiliu, atât pentru desemnarea matricei cât si a amprentei sigiliare.

Sigilografia are drept obiect de cercetare, atât matricele, cât si impresiunile sigiliare care sunt studiate din toate punctele de vedere: istoric, artistic, tehnic, diplomatic. Tot aceasta stiinta se ocupa si de modalitatile de aplicare ale sigiliului, de depistarea falsurilor sigiliare precum si de conservarea si restaurarea lor.

Preocuparile referitoare la aceasta disciplina apar în Evul Mediu, când în cancelariile puterii centrale se cerceta autenticitatea actelor, prilej cu care se verificau si semnaturile si obiectele cu care se efectua sigilarea. Se integra asadar altei discipline auxiliare a istoriei, diplomatica. Astfel, în lucrarea sa, De re diplomatica, libri VI (1681) Jean Mabillon (1636 - 1707), întemeietorul diplomaticii, prezenta si importanta sigiliilor pentru validarea actelor.

În secolul XVIII preocuparile s-au intensificat, începând sa apara numeroase albume sigilografice, realizate de catre colectionari pasionati, în care erau reproduse diverse sigilii.

Fondatorul sigilografiei ca stiinta este socotit J. S. Heineccius (Heineck), cu lucrarea sa De veteribus Germanorum aliarumque nationum sigilis, Frankfurt - Leipzig, 1709. Dupa aparitia lucrarii, sigilografia a devenit un domeniu curent de cercetare. În secolul XIX si la începutul secolului XX au aparut si o serie de manuale aflate în uz si astazi ale lui Theodor Ilgen, Joseph Roman, Wilhelm Ewald.

Pecetile au început sa fie studiate de istoriografia transilvana la sfârsitul secolului al XVIII, remarcându-se istoricul Iosif Benko cu lucrarea Transilvania (Viena, 1778), care trebuia sa cuprinda studii de sigiliu, în partea a doua. Cu toata stradania autorului si solicitarea autoritatilor, lucrarea nu a putut fi tiparita, dar ea a dat un serios impuls în vederea culegerii de materiale sigilogragice. În deceniul doi al secolului XIX s-a initiat o actiune oficiala pentru completarea colectiei de steme si peceti a mostenitorului tronului imperial. În secolul al XIX-lea primul care semnala forurilor administrative ca sigiliile trebuiesc pastrate în arhive a fost Gheorghe Asachi (1788 - 1869), care, posedând cunostinte de heraldica, a înteles si a pretuit în mod deosebit sigiliile.

În a doua jumatate a secolului al XIX-lea s-a început campania de valorificare a acestor izvoare prin expozitii sigiliografice. Tot acum s-a reorganizat si colectia de sigilii pe care o detineau Arhivele Statului din Bucuresti si Iasi.

La sfârsitul secolului al XIX-lea si începutul celui urmator preocuparile pentru sigilografie s-au accentuat. Acum au aparut studii informative si descriptive asupra sigiliilor românesti, precum si unele studii de sinteza semnate de Ioan Bogdan (1864 - 1919), V. A. Urechia (1834 - 1901), B. P. Hasdeu (1838 - 1907), D. A. Sturdza (1833 - 1914), C. Moisil (1876 - 1958). Remarcam activitatea lui V. A. Urechia, care cu studiul Schite de sigilografie româneasca (1891) are meritul de a fi deschis sirul preocuparilor pentru sigiliile cu stema unita a Moldovei si Tarii Românesti si de a fi introdus si la Universitatea din Bucuresti notiuni de sigilografie. Remarcam de asemenea si activitatea lui Constantin Moisil, întemeietorul stiintei moderne care a avut preocupari deosebite si în domeniul acesta, vazând în sigilografie pe ,,sora numismaticii…. Contributia sa la dezvoltarea studiilor de siliografie s-a facut simtita din anul 1921 de când a început sa publice o serie de articole si lucrari.

De la mijlocul secolului XX si pâna în prezent scoala sigilografica româneasca a facut progrese însemnate, fiind prezenta si la majoritatea congreselor internationale. S-au remarcat studiile si lucrarile istoricilor: P. V. Nasturel, Aurelian Sacerdoteanu, (1904 - 1976), Emil Vârtosu (1902 - 1977), Jean N. Manescu (1927 - 1994), Dumitru Ciurea (n. 1914), Sigismund Jako (n. 1916), Maria Dogaru (n. 1934).

Practica folosirii sigiliilor de catre autoritati si particulari se întâlneste prima oara în antichitate. În aceasta perioada se foloseau drept matrice inelele si pietrele gravate (camee si geme) si care vor deveni în secolul XVI deosebit de cautate.

Introducerea, folosirea si raspândirea sigiliului au izvorât din necesitatea autentificarii actelor, deci a fost folosit în prima etapa ca o dovada de autenticitate si integritate. Sigiliul intact garanta autenticitatea scrisorilor si a diferitelor obiecte expediate. Cu acelasi scop s-au folosit si în Evul Mediu, dar acum sigiliul reprezenta si un semn al demnitatii (al rangului si al slujbei) celui care a efectuat sigilarea.

Tot în aceasta perioada, în Bizant si în apusul Europei, sigiliul de pe acte se foloseste si ca semn de validare a actelor, de întarire a continutului lor. Prin imaginea ce o avea gravata pe el, sigiliul îl reprezenta pe posesorul lui, încât prezentarea lui în fata unei autoritati echivala cu prezenta persoanei care-l detinea. Era folosit astfel drept marturie. Detinatorul sau detinatorii sigiliului unei alte persoane nu numai ca prin el reprezentau pe posesor si îsi autentificau spusele, dar erau si ocrotiti de el. Deci era folosit si în sensul unor scrisori de ocrotire.

Întrebuintat de suverani, sigiliul a trecut repede în uzul curent al seniorilor laici si ai clericilor (sec. XI). Astfel, din secolul XII, el era folosit de toti în toate situatiile, atât laice, cât si ecleziastice, generalizându-se în secolul XIII.