Zeități romane

PSYCHE – Fata deosebit de frumoasa, din mitologia greaca, pe care parintii implinind un oracol perfid care emana din gelozia Aphroditei, o abandoneaza intr-un pisc montan, spre a fi luata de sotie de un monstru; dar Psyche e ridicata de vant, transportata intr-un palat secret si iubita noptile de un necunoscut invizibil, presupus a fi monstrul harazit, ea calca o data juramantul discretiei si la un opait aprins il vede pe zeul dragostei, Eros, care tot atunci o si paraseste, iar Psyche peregrinand in cautarea lui nimereste la palatal Aphroditei, care o chinuie cu incercari si munci insuportabile pana cand Eros induplecat, o ia in cer si ii obtine de la Zeus , imortalitatea. Acest mit este de fapt un basm.

VULCANUS – Este zeul focului teluric in mitologia romana preluat de la etrusci dupa Valcha sau Sethlan.

Este fiu al cuplului Jupiter – Iuno (desi Cicero afirma ca ar fi fost “fiul Nilului”). Este mai tarziu zeu al focului purificator ca si al mestesugarilor (ca zeu metalurgic specializat in topirea si prelucrarea metalelor), al incendiilor si al cutremurelor, dar deopotriva ocrotitorul vetrelor familiei si patron al fierarilor. Zeul indeplineste doua functii esentiale Flammi Potems (Stapanul focului) si Deuciler (Netezitorul metalelor). Latinescul mulgere = a inmuia, a netezi intrucat focul face maleabil orice metal. Asemeni pe acest temei in onoarea lui Vulcanus, armele luate ca trofee de razboi erau stranse gramezi si arse. Zeu indigen chiar daca sincretizat mai tarziu cu Hephaistos pana la topirea decantabila a detaliilor stravechi isi pastra si preotul special (Flammen Vulcanalis) si sarbatorile specifice (Vulcanolia – 23 august) cand gospodariile isi atarnau la soare toate rufele lor, nici cand zeului i se sacrificau pe flacara altarului pesti proaspeti pescuiti in Tibru si cand se organizau jocuri populare vesele.

VENUS – (latinescul Venus – frumusete, gratie, farmec). Zeita frumusetii in mitologia romana se pare autohtona (italica) ocrotitoare in epoca in epoca arhaica a vegetatiei si a fertilitatii; dar poate ca si mai vechi in Italia era intelesul de personificare divina a nurilor femeiesti cum s-ar deduce din unele cuvinte: Venustas = frumusete feminine, nuri; venuste = placut , frumos. Notiunea de frumusete imposibil sa mai se fi confundat cu ideea de feminitate in cultul initial al acestei zeite.

Oricum cultul – inca autonom – includea atribute cu dubla functie (gospodaresti si estetice), de ocrotitoare a gradinilor si livezilor si de patroana a abundentei florale in vegetatia naturii. In Roma chiar apare destul de tarziu. Intreagul mit pus in circulatie cuvenita in epoca clasica de metografiile poetice latine nu mai este decat o copie fidela dupa mitul grec al zeitei frumusetii Aphrodita.

Acum Venus are epitetele: Verdicordia (cea care suceste mintile) si Cloocina (purificatoarea), latinescul clooca = canal de scurgere. Ii sunt consacrate dintre plante mirtul, iar dintre pasari lebedele. In plus este socotita mama eroului Aeneas.