Managementul Riscului de Portofoliu - Rolul Derivatelor Financiare

Introducere

Societăţile de investiţii explorează cele mai bune oportunităţi pe pieţele financiare pentru tranzacţiile cu instrumente financiare pentru a optimiza structura portofoliului şi pentru a diversifica riscul.

Tranzacţionarea derivatelor financiare se presupune a fi una dintre metodele cele mai eficiente de crestere a profiturilor şi minimizare a riscului, în gestiunea portofoliului. Tranzacţiile cu derivate financiare devin cel mai popular mecanism care urmareşte creşterea performanţelor portofoliului.

Astfel, scopul acestui material este să exploreze tipurile şi caracteristicile produselor derivate financiare asupra riscului si profiturilor portofoliului.

Managementul riscului prin intermediul instrumentelor derivate

Piaţa valutară şi cea de capital au devenit mult mai imprevizibile datorită factorilor interni, dar şi celor externi, precum creşterea inflaţiei sau criza din sistemul financiar internaţional, consecinţă a crizei "sub-prime" şi a intrării în recesiune a economiei americane, ceea ce impune companiilor sau investitorilor acoperirea riscurilor.

Managementul riscului este de neconceput fără implicarea instrumentelor derivate existente pe pieţele la termen. Folosite în operaţiuni de acoperire a riscurilor numite hedging sau de speculaţie, derivatele pot proteja sau spori valoarea unui portofoliu valutar, de acţiuni sau de mărfuri în funcţie de scopul, apetenţa pentru risc şi de profilul investiţional al administratorului, randamentul acestora fiind probat cu succes în repetate rânduri.

Deşi investiţiile pe pieţele de instrumente derivatele sunt considerate ca având un grad ridicat de risc, derivatele sunt utilizate de unii investitori tocmai pentru a elimina riscul. Rolul instrumentelor financiare derivate este acela de a asigura transferul riscurilor de pe piaţa la vedere (valutară, de mărfuri) pe cea futures. Oferă posibilitatea unui management performant al portofoliilor de titluri si generează oportunitaţi de câştig prin operaţiuni speculative. Fluctuaţiile cursului de schimb, prezente sau viitoare, pun în pericol activitatea companiilor care desfăşoară activităţi de comerţ exterior, care ar putea fi depăşit cu uşurinţă prin transferul riscurilor în piaţa futures, prin asigurarea unui curs de schimb prestabilit cu nişte costuri mult reduse comparativ cu contractele forward bancare. De exemplu, costurile în piaţa futures se reduc la maximum 5% din suma acoperită, inclusiv comisioanele şi marja de garanţie, faţă de garanţia solicitată de bănci, de 15 - 20% din valoarea importului sau exportului. Acelaşi lucru îl putem spune şi despre evoluţia preţurilor acţiunilor, posesorii de portofolii putând realiza arbitraj între preţurile de pe cele două pieţe.

Portofoliul financiar

Portofoliul financiar se defineste ca un set de active financiare pe care o persoana sau o companie le detine in scopul multiplicarii banilor. Principalele categorii de active care compun portofoliile financiare sunt depozitele bancare, asigurarile de viata unit-linked, obligatiunile, titlurile de investitii in fonduri mutuale, actiunile, produsele derivate finaciare si alte hartii care atesta un drept de proprietate.

Calitatea unui portofoliu depinde de trei parametri: lichiditatea, randamentul si nivelul de risc. In mod ideal, un portofoliu financiar ar trebui sa aiba o lichiditate maxima (orice activ sa poata fi transformat in orice moment in bani cash), un randament cat mai mare in raport cu rata inflatiei si un nivel de risc minim. Un astfel de portofoliu se poate obtine numai prin combinarea tipurilor de active, deoarece fiecare activ are valori diferite ale celor trei parametri. De exemplu, depozitele bancare au o lichiditatea mare, un nivel scazut al randamentului si un nivel scazut de risc, in timp ce actiunile ofera randamente mai mari, dar sunt mai riscante. Structura portofoliului financiar depinde foarte mult de obiectivele financiare si de toleranta la risc a detinatorului. Pentru o persoana care doreste sa obtina castiguri mari in timp scurt si are o toleranta ridicata la risc (suporta cu usurinta eventualitatea unor pierderi financiare), structura portofoliului poate fi una agresiva, cu mai multe actiuni sau produse derivate si cu mai putine investitii in depozite sau obligatiuni, de exemplu.

Managementul portofoliului presupune alegerea instrumentelor, numarul lor, momentul achizitionarii tinand cont de conditiile economice si de obiectivele detinatorului. Analiza rentabilitatii titlurilor financiare a aratat ca rentabilitatea este in functie de riscul sau, care se masoara prin variatia rentabilitatii titlului. Rentabilitatile diferitelor titluri financiare nu sunt supuse la acceleasi riscuri astfel corelatiile rentabilitatilor diferitelor titluri nu sunt egale intre ele. Masurarea riscului unui portofoliu care este constituit din mai multe titluri, a aratat ca acesta este inferior riscului unui potorfoliu nediversificat(analizele au aratat ca sub 30 de titluri nu exista nici o diminuare a riscului).

Se poate vorbi de doua tipuri de de portofolii:

- portofolii protejate contra riscului;

- portofolii cu caracter speculativ.

Selectia titlurilor si a devizelor in care sunt emise depinde de nevoile si previziunile investitorului. Construirea unui portofoliu protejat impotriva riscului de schimb necesita ca suma totala care se doreste investita sa se repartizeze pe doua considerente:

-asigurarea unei structuri coerente care sa permita analiza, comparabilitatea;

-concluziile analizelor privind rentabilitatile portofoliului.

Pentru a construi un portofoliu cu caracter speculativ se compara previziunile estimate asupra ratei de schimb cu cele de pe piata. Pentru masurarea performantei unui portofoliu este nevoie de evaluarea rentabilitatii si de luarea in calcul a riscului. Pentru o buna investitie trebuie stabilit:

- o baza de date pentru formarea unei imagini cat mai exacte asupra pietei;

- pe baza unor modele financiare si macroeconomice daca activele financiare sunt subevaluate sau supraevaluate;

- lista portofoliilor care au rentabilitatile cele mai ridicate;

- o sinteza a informatiilor comitetului de investitie si administratorii portofoliului. Fondurile unui investitor pot fi repartizate mai multor administratori specializati.

Intemeietorul “Teoriei portofoliului” este considerat Harry Markovitz, profesor la Universitatea City din New York, laureat in anul 1990 a premiului Nobel pentru economie alaturi de William Sharpe, profesor la Standard University si Merton Miller, profesor la Chicago University. Harry Markowitz si-a bazat teoria pe ideea ca fluctuatiile cursului actiunii unei societati pe piata de capital sunt datorate a doua categorii de cauze si ca urmare riscurile la care este expus detinatorul de actiuni doua tipuri:

- riscul sistematic sau riscul pietei;

- riscul nesistematic sau riscul specific, individual, diferential.

Riscul manifestat la nivelul portofoliilor internaţionale are multiple dimensiuni care trebuie identificate şi analizate separat. Simplificând, există următoarele categorii de risc:

- riscul specific concentrării pe un singur activ;

- riscul intern al sectorului;

- riscul intern de piaţă;

- riscul internaţional al sectorului;

- riscul internaţional de piaţă;riscul valutar.