Metode, tehnici și modalități pentru optimizarea cautării, salvării și acordării primului ajutor pe mare

1.1 Metode, tehnici şi modalităţi pentru optimizarea căutării, salvării şi acordării primului ajutor pe mare. Consideraţii generale. Poziţia statului român faţă de căutarea, salvarea şi acordarea primului ajutor pe mare.

1.1.1 Consideraţii generale

Activităţile de transport naval sunt însoţite de un important factor de risc şi cu toate măsurile tehnico-organizatorice şi manageriale luate de companiile de navigaţie şi de autorităţi, accidentele navale se produc cu consecinţe însemnate, dintre care cele mai importante sunt pierderile de vieţi omeneşti, pierderile materiale sau afectarea mediului marin prin poluare.

Evenimentele care se produc impun necesitatea unor intervenţii rapide şi de amploare care să conducă la reducerea la minimum a pierderilor materiale şi la salvarea vieţilor omeneşti aflate în pericol.

Organizaţia Maritimă Internaţională (IMO) ca organizaţie interguvernamentală a Organizaţiei Naţiunilor Unite, înfiinţată în 1948, a adoptat o serie de instrumente internaţionale care au creat cadrul juridic corespunzător organizării şi funcţionării activităţilor de intervenţie pentru salvare sau în caz de poluare. Locul central al preocupărilor acestui organism internaţional îl ocupă ocrotirea vieţii omeneşti pe mare şi prevenirea poluării marine.

România a devenit membru al acestei Organizaţii prin Decretul Consiliului de Stat nr.114/1965 cu privire la aderarea Republicii Populare România la Convenţia privind crearea Organizaţiei Maritime Consultative Interguvernamentale încheiată la Geneva, la 6 martie 1948.

Principala Convenţie adoptată de Organizaţia Maritimă Internaţională este Convenţia internaţională din 1974 pentru ocrotirea vieţii omeneşti pe mare, încheiată la Londra la 1 noiembrie 1974 care, printre altele, prevede: „Fiecare guvern contractant se angajează să ia toate măsurile necesare pentru a asigura supravegherea coastelor şi salvarea navelor aflate în pericol aproape de coastă. Aceste măsuri trebuie să includă instalarea, utilizarea şi întreţinerea unor echipamente de siguranţa maritimă considerate necesare şi realizabile, ţinând cont şi de intensitatea traficului maritim şi de pericole de navigaţie şi trebuie să furnizeze, pe cât posibil, mijloace adecvate pentru reperarea şi salvarea persoanelor aflate în pericol”.

1.1.2 Preocupări ale organismelor internaţionale referitoare la salvarea pe mare

Salvarea pe mare a stat în atenţia armatorilor de nave încă de la începutul transportului maritim, care, iniţial, a fost reglementat prin uzuri păstrate prin tradiţie şi, mai târziu, prin norme de drept maritim.

Având în vedere valorile mari implicate într-un transport maritim, precum şi riscurile la care sunt supuse aceste valori pe durata transportului, armatorii, navlositorii şi toţi ceilalţi interesaţi în expediţia maritimă s-au preocupat şi se preocupă în continuare pentru găsirea de soluţii care să reducă, cât mai mult posibil, punerea în pericol a vieţii umane, a navei, a mărfurilor transportate şi a mediului înconjurător. Aceste preocupări sunt materializate într-o serie de convenţii internaţionale.

Dintre toate bunurile transportate pe mare cel mai de preţ este viaţa umană, motiv pentru care organismele internaţionale care se ocupă de activităţile desfăşurate pe mare s-au preocupat în primul rând de stabilirea unor reguli obligatorii care să ocrotească viaţa pe mare.

Astfel, în 1914, a fost convocată la Londra o conferinţă internaţională care, luând în discuţie pierderile de vieţi omeneşti suferite în diferite naufragii, au adoptat prima convenţie pentru ocrotirea vieţii umane pe mare. Datorită izbucnirii primului razboi mondial convenţia nu a intrat în vigoare.

După război s-a constatat că, datorită progreselor tehnice, această convenţie nu mai corespundea, motiv pentru care în anul 1929 s-a convocat o noua conferinţă internaţională finalizată cu semnarea unei noi convenţii care cerea statelor participante să adopte noi reguli uniforme cu privire la construcţia şi dotările tehnice ale navelor.

Nici prevederile acestei convenţii nu au satisfăcut o perioadă prea mare de timp astfel că după cel de-al doilea război mondial, în 1948, s-a convocat o nouă conferinţă care a adoptat Convenţia Internaţională de Ocrotire a Vieţii Umane pe Mare (C.I.O.V.U.M. 1948). Tot cu acest prilej a fost creată şi Organizatia Interguvernamentală pentru Consultare Maritimă (I.M.C.O.), care mai târziu a devenit Organizaţia Maritimă Internaţională (I.M.O.). De asemeni, în cadrul acestei organizaţii s-a înfiintat un Comitet al Securitatii Maritime.

În anul 1960 se adoptă o nouă convenţie, C.I.O.V.U.M. 1960 a carei structură s-a menţinut până astăzi.

În anul 1974 Conferinţa Internaţională a analizat conţinutul convenţiei din 1960 şi amendamentele ulterioare, şi a adoptat C.I.O.V.U.M. 1974, cunoscută sub denumirea de S.O.L.A.S. 1974. Această convenţie a fost îmbunătăţită pe baza protocolului din 1978 şi a amendamentelor ulterioare.

1.1.3 Poziţia statului român faţă de căutarea, salvarea şi acordarea primului ajutor pe mare.

România a aderat la această convenţie prin Decretul Consiliului de Stat nr.80/1979.

În cadrul IMO au fost adoptate şi alte convenţii care abordează acest subiect şi anume:

- 1.- Convenţia internaţională din 1979 privind căutarea şi salvarea pe mare, adoptată la Conferinţa internaţională din 1979 privind căutarea şi salvarea pe mare, organizată de Organizaţia Maritimă Internaţională la Hamburg în perioada 9-27 aprilie 1979, la care România a aderat prin

Ordonanţa Guvernului nr.115/1998, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr.31/1999;

- 2.- Convenţia internaţională privind salvarea, adoptată la Londra la 28 aprilie 1989, (SALVAGE 1989), la care România a aderat prin Ordonanţa Guvernului nr.110/2000, aprobată prin Legea nr.135/2001.

Această convenţie stabileşte că statele prezente recunosc dorinţa de stabilire a unor reguli internaţionale privind operaţiunile de salvare, acordându-se o importanţă deosebită protejării mediului înconjurător. Prin această convenţie se demonstrează contribuţia majoră pe care

operaţiunile de salvare eficiente şi rapide le pot aduce siguranţei navelor şi altor bunuri aflate în pericol, precum şi protecţiei mediului înconjurător.

În zona Mării Negre s-a stabilit o politică regională de cooperare între statele riverane materializată prin Acordul de cooperare privind serviciile de căutare şi salvare pe mare dintre statele riverane Mării Negre, semnat la Ankara la 27 noiembrie 1998 şi ratificat de România prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.182/2000, aprobată prin Legea nr.107/2001.

Activitatea de căutare şi salvare a vieţilor omeneşti se efectuează gratuit de către statul român în conformitate cu prevederile acordurilor şi convenţiilor internaţionale la care România este parte, pentru orice persoană, indiferent de naţionalitatea acesteia. Finanţarea cheltuielilor curente şi de capital pentru achiziţionarea şi întreţinerea navelor, a echipamentelor şi instalaţiilor utilizate la

căutarea şi salvarea vieţilor omeneşti de către instituţiile publice, aflate în subordinea ministerului, se asigură din venituri proprii şi subvenţii acordate de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului

Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului.