Zona Metropolitană București

Zona Metropolitană Bucureşti

I.Elemente introductive

Lucrarea de faţă este o privire generală asupra fenomenului metropolitan – zona metropolitană – cu aplicare concretă în cazul municipiului Bucureşti şi al teritoriului său înconjurător.

O zonă metropolitană se referă la un teritoriu care conţine un număr de unităţi administrativ – teritoriale autonome, punându-se accent deopotrivă pe independenţa metropolitană şi pe coordonarea afacerilor metropolitane (1993, The World Conference, Tokzo).

În legislaţia românească apar mai multe definiri ale conceptului, numit „teritoriu metropolitan”, Legea nr. 350/2001 numind-o ca „suprafaţa situată în jurul marilor aglomerări urbane, delimitată prin studii de specialitate, în cadrul căreia se creează relaţii reciproce de influenţă în domeniul căilor de comunicaţie, economic, social, cultural şi al infrastructurii edilitare. De regulă, limita teritoriului metropolitan depăşeşte limita administrativă a localităţii şi poate depăşi limita judeţului din care face parte.”

Ca urmare, zona/teritoriul metropolitan se referă la suprafaţa definită prin planurile de amenajare a teritoriului ca fiind urbană sau rurală, formată din unităţi administrativ – teritoriale legal constituite, cu planuri urbanistice generale proprii, aprobate, şi în interiorul căreia se stabilesc, în anumite împrejurări, relaţii vizând atingerea unor obiective comune de interes public, în domenii ca infrastructura, serviciile publice şi protecţia mediului.

I.1.Cadrul legislativ

Cadrul legislativ există. Condiţiile pentru înfiinţarea zonelor metropolitane au fost deja create de către Ministerul Administraţiei şi Internelor, care a elaborat un pachet de şapte legi. Acestea sunt: Legea nr. 286/2006 pentru modificarea şi completarea Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001 (publicată în Monitorul Oficial nr. 621 din 18 iulie 2006); Legea serviciilor comunale de utilităţi publice nr. 51/2006 (MO nr. 254 din 21 martie 2006); Legea serviciilor de alimentare cu apă şi de canalizare nr. 241/2006 (MO nr. 563 din 29 iunie 2006); Legea serviciilor de salubrizare a localităţilor nr. 101/2006 (MO nr. 393 din 8 mai 2006); Legea serviciilor de transport public local nr. 92/2007 (MO nr. 262 din 19 aprilie 2007); Legea serviciilor de iluminat public nr. 230/2006 (MO nr. 517 din 15 iunie 2006); Legea energiei termice nr. 325/2006 (MO nr. 651 din 27 iulie 2006). Toate aceste legi permit atât atragerea capitalului privat în finanţarea utilităţilor publice şi a infrastructurii localităţilor, cât şi promovarea parteneriatului public-privat. De pildă, serviciile de transport public ar urma sa fie realizate prin intermediul unor agenţi economici publici, privaţi sau cu capital mixt (denumiţi operatori, furnizori sau prestatori), care să acţioneze sub controlul si coordonarea autorităţilor locale.

II. Dezvoltarea spaţială a zonei metropolitane

II.1.Organizare spaţială – dinamica urbană

Configuraţia spaţială a zonei metropolitane a fost abordată în materialul de faţă considerând organismul urban ca sistem spaţial dinamic, în continuă evoluţie.

Pentru a studia dinamica dezvoltării oraşului Bucureşti cu zona sa înconjurătoare schiţăm pe scurt etapele ciclului de viaţă urban (dezvoltarea şi declinul oraşului) în corelaţie cu etapele dezvoltării economice şi sociale parcurse de oraş. Mai explicit, fiecare fază de dezvoltare economică şi socială a oraşului este tradusă într-o anumită configuraţie spaţială a acestuia şi constituie stadii de evoluţie în ciclul de viaţă urban.

În literatura de specialitate sunt considerate următoarele 4 faze ale ciclului de viaţă urban, corespunzătoare etapelor de dezvoltare economică şi socială, după cum urmează:

1. Industrializarea, exprimată în plan spaţial prin Urbanizare. Trăsături:

- prioritate acordată creşterii economice;

- amplasarea economiilor de scară (ex.: industria energetică);

- dezvoltarea transportului public local.

2. Dezvoltarea sectoarelor transport şi servicii, exprimată în plan spaţial prin Suburbanizare (deconcentrare a construcţiilor). Trăsături:

- creştere rapidă a prosperităţii;

- creştere rapidă a numărului de posesori de autoturisme;

- dezvoltarea infrastructurii pentru transport devine o prioritate a politicii guvernamentale;

- creştere rapidă a spaţiilor de birouri;

- conturarea zonei metropolitane şi periurbane.

3.Aprecierea sporită a cadrului (natural) de viaţă, exprimată în plan spaţial prin Dezurbanizare (deconcentrare accentuată). Trăsături:

- creştere rapidă a preţului energiei;

- micşorarea dimensiunii familiei medii (număr de membri pe familie);

- politici guvernamentale îndreptate, în special, către dezvoltarea transportului public;

- renovare urbană şi planificare spaţială.

4.Dezvoltarea sectorului informaţional, tradusă în plan spaţial prin Reurbanizare. Trăsături:

- computerizare puternică a societăţii;

- atenţie sporită acordată întreprinderilor mici şi mijlocii;

- mărire structurală a timpului liber.

Trecerea succintă în revistă a dezvoltării spaţiale a localităţilor, generată de dezvoltarea economică şi socială a acestora, ne va ajuta în analizarea dezvoltării spaţiale a Bucureştilor şi a relaţiei oraşului cu teritoriul înconjurător.

II.2. Bucureşti – etape şi caracteristici ale dezvoltării spaţiale şi relaţia cu teritoriul învecinat

Bucureşti, oraşul capitală, este şi cel mai mare oraş al ţării, cu o populaţie de 1.926.334 de locuitori şi cu o suprafaţă de cca. 238 kmp. În acelaşi timp, oraşul reprezintă şi centrul politic şi administrativ al ţării.

Capitala este înconjurată de 14 unităţi administrativ-teritoriale limitrofe (fostele „comune suburbane” – dar care îţi menţin caracterul suburban în termeni de infrastructură, dotări, economie, densitate, structură spaţială şi mod de viaţă) unele cu teritorii aparţinătoare incluse în interiorul şoselei de centură a oraşului, aflate într-o strânsă legătură economică, funcţională şi spaţială.