Bunurile Libere și Bunurile Economice

1.1. Bunuri libere şi bunuri economice

Satisfacerea oricărei nevoi umane presupune bunuri. Acestea constituie ansamblul elementelor materiale identificabile şi măsurabile luate din natură, prelucrate sau produse, ca şi al serviciilor de orice fel care pot satisface o anumită trebuinţă umană.

Bunurile pot fi:

- libere - cele care există în natură în cantităţi relativ nelimitate (aerul, lumina şi căldura solară);

- economice - rezultat al activităţii umane.

Bunul economic este un produs material sau serviciu realizat prin activitatea economică şi capabil să servească nevoile omului. Producerea lor a necesitat un consum de factori de producţie. Bunurile economice se manifestă numai în legătură cu nevoia umană. Bunurile economice au o dublă determinare: una esenţială şi una economică.

Prima determinare se referă la bunuri ca identităţi identificabile, indiferent de forma lor concretă şi de momentul sau de intervalul de timp în care acestea se manifestă. Determinarea existenţială este supusă: măsurării fizice (masă, greutate, compoziţie, etc.), fiabilităţii (păstrarea calităţii iniţiale), mentalităţii, capacităţii de efect util (lucru mecanic, energie, capacitatea de producţie, etc.), proprietăţilor legate de contactul cu mediul exterior (rezistenţă, conductibilitate la căldură sau energie, etc.). aceste proprietăţi pot fi exprimate în unităţi de măsură adecvate.

A doua determinare - determinarea economică - presupune compararea lor cu nevoile pe care trebuie să le satisfacă, cu valoarea şi preţul lor. Măsurarea economică o implică şi pe cea fizică (în kg, m2, m3, bucăţi, etc.).

Determinarea economică mai presupune şi clasificarea bunurilor după anumite criterii:

a) după forma materială: produse materiale cu existenţă independentă, servicii, informaţii;

b) după modul de provenienţă: naturale şi create de om;

c) după gradul de prelucrare: primare (grâu, lână, minereuri etc.), intremediare (făină ţesături, fibre naturale şi sintetice etc.), finale (pâine şi produse de panificaţie, confecţii, încălţăminte etc.);

d) după destinaţia lor: pentru producţie şi pentru consum;

e) după modul cum circulă în economie: mărfuri şi nemărfuri (destinate autoconsumului şi nu schimbului pe piaţă).

În dreptul civil bunurile economice mai sunt grupate în: bunuri scoase din circuitul civil şi bunuri aflate în circuit, bunuri imobile şi bunuri mobile, bunuri fungibile şi nefungibile etc.

1.2. Economie naturală şi economie de schimb

Satisfacerea nevoilor umane se realizează fie prin autoconsum, fie apelând la produsele altora, pe calea schimbului de piaţă.

Autoconsum desemnează procesul de utilizare a propriilor rezultate pentru satisfacerea nevoilor. El apare atât ca satisfăcători , adică consum final, direct, de bunuri pentru propriile necesităţi, cât şi ca producători, adică consum intermediar de bunuri pentru producerea de alte bunuri.

Schimbul înseamnă înstrăinarea rezultatelor propriei activităţi, primind în contra prestaţie alte bunuri necesare, inclusiv monedă.

Satisfacerea trebuinţelor pe cele două căi au coexistat şi coexistă, dar, în timp raportul dintre ele s-a modificat în favoarea schimbului.

Celor două modalităţi de satisfacere a nevoilor le corespunde două tipuri diferite de organizare şi desfăşurare a activităţii economice: economia naturală (!!!), numită şi economie casnică sau noneconomie şi economia de schimb sau de mărfuri.

Economia naturală reprezintă acea formă de organizare şi desfăşurare a activităţii economice în care nevoile de consum sunt satisfăcute pe calea autoconsumului de bunuri din rezultatele propriei activităţi, fără a se apela la schimb.

Pe baza unor evaluări, se poate aprecia că economia naturală a fost preponderentă până la prima revoluţie industrială. Astfel, după unii autori în secolul al XIV-lea, din toată populaţia regiunii mediteraneene, de aproximativ 60-70 milioane de oameni, circa 90% trăiau din munca câmpului, iar 60-70% din producţia întregii regiuni, care ajungea la piaţă.

Acest tip de economie a fost dominant în condiţiile unui nivel scăzut de dezvoltare economică, cu o gamă restrânsă de trebuinţe, cele biologice fiind predominante.

Alvin Toffler, numind această economie ca: "civilizaţia primului val", evidenţia printre trăsăturile ei: pământul ca principal factor de producţie, baza economică consta în cules, vânătoare, cultivarea pământului, diviziunea simplă a muncii, economia descentralizată. Cu timpul această economie s-a restrâns ca pondere, iar în prezent sunt o seamă de elemente ale acesteia care mai au semnificaţie în gospodăriile rurale şi în ţările mai puţin dezvoltate.