Piața Ciocolatei în România

1.1 Piaţa întreprinderii

Piaţa reprezintă terenul valorificării activităţii unui cerc larg şi eterogen de întreprinderi, fiecare în parte urmărind ocuparea unei anumite poziţii în ansamblul pieţei, care să-i asigure realizarea eficientă a produselor (serviciilor) oferite spre vânzare.

Prin activitatea desfăşurată, întreprinderea va căuta să-şi menţină sau chiar să-şi îmbunătăţească poziţia deţinută la un moment dat; realizarea unui asemenea obiectiv presupune delimitarea propriilor coordonate în cadrul pieţei, precizarea raporturilor în care se află întreprinderea şi produsele sale cu ceilalţi participanţi la activitatea de piaţă.

În raport cu numeroase criterii de clasificare, în practică se face distincţia între patru categorii de pieţe:

În raport cu natura obiectului tranzacţiilor se poate face delimitarea între patru categorii de pieţe:

- Piaţa produselor şi serviciilor, cu miezul ei reprezentat de bursele de mărfuri;

- Piaţa capitalului şi plasamentelor financiare, cu miezul ei reprezentat de bursele de valori;

- Piaţa mâinii de lucru sau bursa muncii;

- Piaţa valutelor cu miezul ei reprezentat de bursa valutară.

În raport cu natura clientului şi destinaţia bunurilor, se face distincţia între:

- Piaţa bunurilor de consum, pe care acţionează consumatorul;

- Piaţa organizaţională pe care acţionează utilizatorii, întreprinderile şi organizaţiile de orice natură;

- Piaţa bunurilor publice (drumuri, poduri, poliţie, educaţie) pe care acţionează statul şi instituţiile guvernamentale

În raport cu echilibrul şi balansul între oferta şi cererea globală, se poate vorbi de două categorii extreme:

- Piaţa de absorbţie sau piaţa vânzărilor, caracteristică prin faptul că oferta este inferioară cererii. Pe o astfel de piaţă, cei care „stau la coadă” sunt cumpărătorii , iar cei care îşi impun interesele şi dictează condiţiile schimbului sunt vânzătorii.

- Piaţa sub presiune sau piaţa cumpărătorilor, caracterizată prin abundenţă de produse şi servicii oferite. Pe o astfel de piaţă, cei care „stau la coadă” sunt vânzătorii, iar cei care dictează condiţiile schimbului sunt, de această dată cumpărătorii.

1.2 Sfera pieţei întreprinderii

Accepţiunea practică dată noţiunii de piaţă priveşte nu numai cererea şi oferta reală, ci include şi altfel de elemente, cum ar fi: cererea nesatisfăcută, cerea în formare, cererea potenţială, oferta pasivă şi altele. În mod virtual, piaţa nu implică prezenţa neapărat concomitentă a celor două categorii ale sale, încât nu trebuie exclusă existenţa unei pieţe fără oferte sau fără cerere; noţiunea de piaţă dobândeşte, în acest sens, accepţiuni practice mult mai precise: piaţa reală (efectivă), potenţială, teoretică (ideală) etc.

Într-o abordare de marketing, piaţa este privită în mişcarea sa continuă, în conexiunile sale cu factorii în mijlocul şi sub acţiunea cărora se formează şi evoluează. Piaţa dobândeşte, într-o astfel de abordare, anumite dimensiuni cantitative şi calitative, având anumite trăsături interne şi chiar o „fizionomie” specifică – poate aceste trebuind să fie avute în vedere la elaborarea unor decizii concrete de marketing.

1.3 Piaţa bunurilor; piaţa serviciilor

Un important criteriu care operează diferenţieri în structura pieţei îl constituie obiectul tranzacţiilor. Din acest punct de vedere, piaţa se subdivide în două mari compartimente: piaţa bunurilor materiale şi piaţa serviciilor. Fiecare cu particularităţile şi tendinţele sale specifice. În funcţie de destinaţia (productivă sau neproductivă) a produselor sau serviciilor, cele două compartimente ale pieţei se împart