Pilotajul unei Afaceri Industriale

Notiuni introductive

Pilotajul, functie importanta a managementului, cuprinde activitati prin care este ordonată ; si repartizata munca între membrii (angajatii) întreprinderii industriale astfel încât obiectivele acesteia sa fie realizate cât mai eficient, operatiile specifice desfasurându-se dupa un regulament bine conceput, dispunându-se corespunzator în spatiu si timp elementele de baza – materia prima, echipamentele si personalul muncitor.

Pilotajul corect al întreprinderii industriale presupune egalizarea dorintelor organizatiei atât în directia stabilitatii cât si a schimbarii: pe de o parte stabilitatea si încrederea trebuie sa domine climatul de munca astfel încât angajatii sa-si desfasoare activitatea protejati de „spectrul somajului”, iar pe de alta parte structura organizatorica trebuie sa fie adaptabila, flexibila la modificarile interne si externe, întreprinderea trebuind sa functioneze eficient si dupa ajustarile operate datorita unor noi restrictii. Ca si în alte activitati manageriale nu se poate defini o cale unica, ideala, structurile si metodele organizatorice fiind adoptate pe baza unor orientari si practici generalizate tinând cont de caracteristicile particulare specifice fiecarei întreprinderi.

Pentru procesul de organizare („pilotaj”) E. Dale propune mai multe obiective realizate etapizat solicitând implicarea totala si responsabila a managerilor:

1. Identificarea tuturor activitatilor care asigura realizarea obiectivelor organizatiei. Orice întreprindere este constituita pentru a produce bunuri sau servicii care pot fi obtinute prin transformari tehnologice. Odata identificate activitatile, în etapa urmatoare se vor inventaria echipamentele, personalul muncitor, departamentele specializate, legaturile fata de organismele de stat si bancare etc.

2. Se vor diviza activitatile în operatii si faze de lucru care logic si confortabil pot fi realizate performant de catre o persoana sau un grup. Aceasta divizare porneste de la premisa ca întreprinderea, o organizatie cu scop lucrativ, se justifica datorita faptului ca munca unui om nu poate materializa obiectivele propuse; sunt necesari mai multi operatori, iar munca trebuie distribuita si divizata în functie de calificarea si îndemânarea acestora.

3. Activitatea productiva a muncitorilor trebuie combinata într-o maniera logica si eficienta. Este necesar ca personalul care presteaza activitati asemanatoare sa fie grupat în formatii de lucru specializate. Planificarea, vânzarea, montajul, acoperirile galvanice, întretinerea utilajelor, sunt compartimente ale întreprinderii productive, care îsi desfasoara activitatile cu personal care are îndemânari, cunostinte, specializari si nivele de calificare specifice, asumându-si responsabilitati bine definite. Agregarea muncii specializate este realizata prin procesul de compartimentare.

4. Construirea unui mecanism care sa coordoneze activitatile compartimentelor într-o maniera unitara si care sa piloteze interpretarile specializate ale obiectivelor întreprinderii de catre departamentele sale.

5. Monitorizarea eficacitatii metodelor de organizare adoptate si ajustarea periodica a acestora pentru a mentine eficienta sistemului productiv. Procesul prezentat trebuie reluat periodic datorita deteriorarii naturale a sistemului de productie si a modificarii conditiilor initiale (productie, tehnologie, resurse, mediu, investitii) care impun reevaluarea si eficientizarea în noile conditii.

Deci, în cadrul generic de organizare se regasesc activitati grupate în patru domenii: diviziunea muncii, departamentalizarea, coordonarea si modelarea organizarii.

a. Diviziunea muncii. Initial, aceluiasi muncitor i se încredinta executarea completa a unui produs care în timpul derularii procesului de munca solicita efectuarea unor tehnologii cu calificari si cunostinte diferite. Pentru a mari productivitatea muncii, iar activitatile sa fie accesibile unui numar sporit de muncitori reducând astfel timpul de instruire, tehnologiile au fost împartite în operatii, faze si secvente, un proces obiectiv de diferentiere si separare a categoriilor de munca si de fixare a acestora ca prestatii bine definite.

Primul care a prezentat avantajele diviziunii muncii a fost A. Smith în „Bogatia natiunilor”, dar la timpul lor Aristotel, Platon sau Xenofon au intuit necesitatea repartizarii sarcinilor si specializarea pe activitati. Pentru a-si realiza celebrul automobil „Model T” H. Ford a nominalizat 7882 de operatii care necesitau cunostinte, îndemânari si forte musculare diferite: „doar 949 necesitau barbati voinici, 3338 cereau barbati cu o forta fizica obisnuita, iar majoritatea puteau fi executate de femei si copii mai mari.” [2]

În conditiile productiei de serie, fiecare muncitor executa o operatie, care are caracteristici bine definite si constituie o veriga din procesul de productie, eficienta muncii depinde atât de abilitatea cu care muncitorul îsi executa operatia dar si de succesul integrarii sale în întregul proces pentru îndeplinirea obiectivelor organizatiei.

Diviziunea muncii trebuie realizata în asa fel încât sa asigure:

- specializarea locurilor de munca,

- omogenitatea activitatilor executate de catre un muncitor;

- nivel ridicat de folosire a muncii calificate prin corelarea nivelului de calificare cu dificultatea lucrarii;

- cresterea productivitatii muncii;

- economie de timp si reducerea ciclului de fabricatie.

Exista tehnici si metode de divizare a muncii care conduc la operatii omogene din punct de vedere functional, tehnologic si nivel de calificare, dar acest proces este limitat de factori: a) tehnologici (posibilitatile tehnice de productie ale întreprinderii) b) economici (în functie de marimea seriei de fabricatie) c) fiziologici (fenomene nedorite care duc la oboseala si surmenaj) d) sociali (generati de nivelul de reducere si simplificare a continutului muncii). Totodata, cu cât întreprinderea se dezvolta cu atât numarul posturilor de lucru, al atelierelor si al birourilor creste iar actiunile de combinare logica – compartimentarea – precum si integrarea acestora – coordonarea – sunt din ce în ce mai dificile, impunând o limitare a diviziunii muncii.