Politica prețurilor

Scurt Istoric:

In condiţiile economiei de piaţă preţurile agricole se formează pe baza acţiunii complexe a legilor economice şi în special a legii cererii şi ofertei. Evoluţiile actuale sunt de aliniere a preţurilor naţionale la preţurile pieţei mondiale, sub presiunea concurenţei şi a tendinţelor de internaţionalizare şi liberalizare a pieţelor.

Preţurile agricole au o serie de caracteristici în timp şi spaţiu şi sunt fluctuante în funcţie de o serie de factori, cum ar fi: perisabilitatea, posibilităţile de stocare, raritatea, calitatea; au tendinţe de stabilizare, de reducere, distorsiuni în favoarea oraşelor; pot stimula sau reduce veniturile producătorilor; pot reduce sau stabiliza preţurile de consum, etc.

Evoluţiile politicilor de preţuri sunt diferite în timp şi pe ţări. începând din deceniul '80 ţările dezvoltate şi-au modificat politicile de preţuri. Tendinţa este de largă liberalizare a preţurilor pentru a se asigura competitivitatea produselor agricole pe pieţe tot mai concurenţiale. Totuşi, Uniunea Europeană menţine la anumite produse şi în limite mai restrânse preţurile garantate şi preferinţa la export.

în ţările dezvoltate s-au practicat îndelung sisteme şi instrumente de intervenţie asupra preţurilor produselor agricole care au avut menirea să susţină direct şi indirect agricultura.

Politicile de preţ se referă la produsele agricole finale (materii prime) şi la inputurile agricole. Intervenţiile asupra preţurilor agricole au ca scop influenţarea nivelului acestora în favoarea consumatorilor, a producătorilor sau a agenţilor comerciali. Intervenţiile asupra preţurilor produselor agricole au ca scop şi influenţarea nivelului preţurilor plătite producătorilor agricoli. In cazul consumatorilor intervenţiile se referă la preţurile cu ridicata sau cu amănuntul. Prin măsurile de liberalizare, intervenţiile asupra preţurilor în ţările dezvoltate sunt mai restrânse şi în perspectivă se vor elimina. In SUA procesul de liberalizare este avansat, menţinându-se creditele pentru suport de preţ şi programe de subvenţionare a exporturilor.

Preţurile agricole depind de toţi factorii pieţei: oferta relativ fluctuantă, cerere relativ stabilă pe termen scurt, structura pieţei şi raporturile de forţe de-a-lungul filierelor alimentare, intervenţiile statului, etc.

Preţurile şi structurile agricole sunt indisolubil legate între ele. Preţurile remuneratorii pentru agricultori asigură stabilitatea veniturilor şi stimulează modernizarea tuturor structurilor agricole. Pe de altă parte, structurile agricole viabile dezvoltă piaţa şi cornpetitivitea produselor, iar ca urmare a costurilor reduse se obţin preţuri remaneratorii.

In România, înainte de anul 1990, preţurile erau stabilite pe cale administrativă, ceea ce nu a permis formarea unei pieţe agricole normale. Producătorii agricoli care intrau pe piaţă erau în general marile întreprinderi a căror producţie era vândută întreprinderilor de stat la preţuri stabilite administrativ de guvern, pe baza contractelor obligatorii la produsele principale pentru consumul populaţiei.

Sistemul preţurilor controlate la majoritatea produselor agricole a asigu¬rat funcţionarea mecanismelor economiei planificate centralizat prin intermediul unei intervenţii generalizate a statului. Se considera că sistemul de formare a preţurilor prin metoda cost-plus (plus cât mai puţin posibil) putea asigura o bază echitabilă raporturilor agriculturii cu celelalte ramuri ale eco¬nomiei naţionale.

În fapt, trei vicii majore acţionau în detrimentul agriculturii:

• Primul viciu major era caracterul general al preţurilor controlate, adică nestimulativ, inhibitor al competiţiei, anihilator al spiritului întreprinză¬tor, toate acestea ducând la limitare tehnologică şi la neglijenţă mana¬gerială.

• Al doilea viciu major era faptul că preţurile produselor agricole erau menţinute în mod deliberat la un nivel scăzut, aplicându-se o politică de acumulare de capital pe seama agriculturii, care a suportat în bună măsură programul de industrializare forţată şi de dezvoltare urbană.

• Al treilea viciu derivă din faptul că produsele agricole au fost şi sunt în timp aceleaşi, aşa că practic ele puteau fi evaluate la aceleaşi preţuri, în timp ce sectorul industriei şi cel al serviciilor beneficiau de avanta¬jul apariţiei de produse noi, care includeau, evident, recalculările de costuri şi reaşezările de preţuri. Astfel, foarfecele preţurilor opera con¬tinuu şi net în detrimentul agriculturii. Reaşezarea preţurilor pentru produsele agricole era hotărâtă numai după lungi perioade de timp, pentru a corecta deficitele anterioare, dar chiar în momentul imple¬mentării lor, noile preţuri erau deja depăşite şi insuficiente, iar regula ciclului genera o creştere imediată a preţurilor inputurilor agricole. Astfel, cele patru mari reaşezări de preţuri ale produselor agricole din 1980, 1981, 1984 şi 1990 nu au putut ajuta unităţile agricole să-şi îmbunătăţească simţitor eficienţa financiară.

Un efect evident a fost faptul că majoritatea producătorilor agricoli pier¬deau bani, desfăşurându-şi activitatea în condiţii de ineficientă şi îndatorare crescândă, datorită unor cauze situate, în principal, în afara agriculturii.

Reminiscenţa modelului cost-plus a fost extrem de evidentă după 1990, în cursul procesului de liberalizare a preţurilor, deşi a prezentat o tendinţă

descrescătoare.

Din perspectiva analizei preţurilor produselor agricole, anii '80 pot fi caracterizaţi ca specifici pentru o anume stabilitate lipsită de fluctuaţii de preţuri, datorită existenţei unui sistem rigid de echilibrare centralizată a acti¬vităţilor productive şi a consumului, precum şi funcţionării unui mecanism diferenţiat specific de fixare a ratelor de schimb valutar pentru operaţiunile

de comerţ extrerior.

în condiţiile unui sistem economic planificat centralizat, preţul reprezenta doar un instrument contabil de cuantificare şi nicidecum un semnal al pieţei care să dea indicaţii asupra insuficienţei resurselor şi modului lor eficient de alocare. Dezvoltarea sectorului agroalimentar nu s-a bazat pe principiul avantajului comparativ, ci pe principiul dezvoltării egalitariste a tuturor zonelor ţării şi a autoaprovizionării la nivel teritorial bazate pe producerea la nivel local a tuturor produselor agroalimentare, indiferent de gradul de favorabilitate al zonei.