Turcia - Candidatul Perfect pentru Aderarea la UE

Turcia – candidatul perfect pentru aderarea la UE?

“Trăim astăzi un punct de cotitură în relaţiile dintre Uniunea Europeană şi Turcia. O Turcie stabilă şi democrată, în pace cu vecinii săi este un obiectiv pe care trebuie să-l susţinem în mod activ, atât în Europa cât şi în Turcia. Iată de ce demarăm astăzi negocierile de aderare cu această ţară.”

(Declaraţia Preedintelui Comisiei europene Jose ManuelBarroso, referitoare la deschiderea negocierilor de aderare

cu Turcia, Bruxelles, 3 octombrie 2005)

I.Introducere

Integrarea economică europeană este definită că eliminarea frontierelor dintre două sau mai multe economii. La rândul sau, o frontieră economică este orice demarcaţie peste care mobilitatea efectivă sau potenţială a bunurilor, serviciilor şi factorilor de producţie, precum şi a fluxurilor de comunicaţii, este relativ scăzută. De ambele părţi ale unei frontiere economice, stabilirea preţurilor şi calităţii bunurilor, serviciilor şi factorilor este influenţată doar marginal de fluxurile de peste graniţa. Importantă fundamentală a integrării economice este implementată de creşterea concurenţei efective sau potenţiale ( cea din punctul de vedere al unei ţări sau regiuni), această concurenţă este generată de actorii de pe piaţă originari din alte regiuni ale ţării în cazul integrării interegionale sau dintr-un grup de ţări. Concurenţă dintre participanţii de pe piaţă duce la preţuri cât mă scăzute pentru bunuri sau servicii similare, la o mai mare varietate a calităţii şi la o mai mare diversitate a ofertei în zona în care se integrează. Simbiotică globalizării, integrarea regională a devenit una dintre caracteristicile principale ale mediului politic, economic, social şi militar mondial din perioada postbelică.

Problema extinderii UE spre est a dominat şi va domină încă mulţi ani actualitatea politică, economică şi socială a unei mari părţi a ţărilor europene.Perspectiva aderării ţărilor asociate a fost afirmată de Consiliul European de la Copenhaga din iunie 1993, care a recunoscut în mod explicit principiul lărgirii către ţările asociate din Europa Centrală şi Orientală, dacă această este şi opţiunea dorită de ţările asociate, sub rezervă satisfacerii unor condiţii politice şi economice corespunzătoare.

Criteriile de la Copenhaga reflectă condiţiile economice şi politice ale aderării, fără că totuşi să indice o lista detaliată sau un instrument de măsurare obiectiv.Aceste criterii sunt în număr de 5:

1.Stabilitatea democraţiei şi a instituţiilor sale (supremaţia dreptului, pluralitate politică, respectarea drepturilor omului şi ale minorităţilor);

2.O economie de piaţă viabilă, capabilă să facă faţă presiunii concuretiale din piaţă internă;

3.Capacitatea de a asumă drepturile şi obligaţiile ce rezultă din acquis-ul comunitar.

4.Aderarea la obiectivele Uniunii politice, economice şi monetare.

5.Capacitatea Uniunii de a asimilia noi membrii menţinând în acelaşi timp elanul integrării Uniunii Europene

Un pas important în extinderea UE către Est a fost realizat în decembrie 1995 la Madrid, când Consiliul European a cerut Comisiei să înceapă pregătirile pentru a-şi prezenţa opiniile în privinţa fiecărei cereri de aderare.Cu această ocazie UE a explicat etapele exacte de extindere către Est, fără să contureze însă o harta a unei Europe lărgite. Analizând toate ţările candidate pe baza unei proceduri uniforme, UE nu a creeat discriminări, fiecare ţară fiind tratată în funcţie de propriile rezultate.

În decembrie 1997 cu ocazia Consiliului European de la Luxemburg, cei 15 au decis, la iniţiativa Comisiei Europene să creeze parteneriate de aderare pentru a dirija mersul ţărilor candidate spre UE, pentru a dinamiza perioada preaderare, Aceste parteneriate fixează în mod clar :

a) Priorităţile absolute pe care ţările candidate trebuie să-şi axeze eforturile, cu scadente precise.

b) Asistenţă UE pe care aceste ţări pot să conteze.