Relația chirurg - pacient

Chirurgia este cea mai spectaculoasă ramură a medicinei, fiind caracterizată de o maximă încărcătură emoţională ce însoţeşte atât chirurgul în acţiunile sale, dar şi pacientul care aşteaptă rezultatele.

Un bun chirurg este înconjurat cu aura mitică pe care bolnavii i-o confereau, în vechime, medicului, el fiind caracterizat, şi astăzi, prin formule precum ,,salvatorul”, ,,Dumnezeul în alb”. Chirurgul reprezintă imaginea unui supraom capabil să salveze vieţi omeneşti prin ştiinţa şi îndemânarea sa, medicii din celelalte specialităţi fiind ,,retrogradaţi” la nivelul unor consilieri în probleme de sănătate (Buddeberg şi Willi - Psichosoziale Medizin, 1998).

Actul chirurgical este dependent nu numai de mişcarea precisă a mâinii şi gândirea lucidă a chirurgului ci şi de modul cum va reacţiona bolnavul la impactul cu actul operator şi perioada postoperatorie care implică anumite transformări produse de manevrele chirurgicale.

Pe lângă o reală creştere a calităţii vieţii celui operat, datorită chirurgiei moderne caracterizată tot mai mult prin rapiditatea execuţiei, se constată ignorarea factorului psihic inclus în mod inerent în relaţia terapeutică dintre chirurg şi bolnavul operabil.

Pacientul este confruntat cu suferinţa fizică, dominată de durere, şi cu cea psihică, dominată de incertitudine, anxietate şi adeseori chiar depresie, mai ales în situaţiile ireversibile. Chirurgul are ca probleme majore: responsabilitatea asupra integrităţii şi vieţii pacientului, deciziile luate în criză de timp, surprizele intra- şi postoperatorii.

Impactul psihologic este crescut, atât asupra bolnavului, cât şi a medicului, întreaga desfăşurare a intervenţiei chirurgicale purtând pecetea unui dramatism generat de riscul şi dinamica actului operator. Relaţia dintre medic şi pacient este tranşantă, lipsită cel mai adesea de echivocuri, bolnavul având speranţa unei vindecări rapide şi definitive.

În planul psihologic al pacientului, anxietatea domină aproape pe tot parcursul actului chirurgical, începând cu momentul internării, continuând cu pregătirea preoperatorie (gânduri despre riscul operator) sau cu momentul anesteziei ( griji referitoare la posibilitatea de a ,, nu se mai trezi”) amplificându-se , paradoxal, după reuşita intervenţiei chirurgicale (posibile sechele, complicaţii).

Complianţa terapeutică, definită ca ,, reprezentând, în ultimă instanţă, gradul în care indicaţiile medicului sunt respectate de pacient” (Iamandescu- Psihologie Medicală, 1995), dobândeşte o dimensiune nouă, generată de relaţia medic- bolnav, în sensul poziţiei dominante a chirurgului faţă de pacientul său.

Actul chirurgical parcurge mai multe etape: preoperatorie, intraoperatorie şi postoperatorie (precoce şi tardivă).

- Etapa preoperatorie poate varia de la câteva săptămâni, zile, sau minute (în cazul urgenţelor), şi constă în investigaţii cuplate sau nu cu tratament medicamentos. Din punct de vedere al psihologiei bolnavului, ca şi al posibilităţilor de intervenţie în plan psihoterapeutic, această etapă este cea mai importantă. Bruin şi colaboratorii (1995) susţin că stresul psihic preoperator poate avea consecinţe atât asupra reactivităţii bolnavului chirurgical cât şi asupra evoluţiei sale postoperatorii. Date din literatură atestă creşterea cortizolului plasmatic, cu rol de întârziere a cicatrizării plăgii chirurgicale, la bolnavii aflaţi în cursul unui stres cronic sau cu stări depresive (I. B. Iamandescu - ,,Stresul psihic şi bolile interne”- 1993), dar având şi mecanisme deficitare de ajustare la stres (O.Popa-Velea în ,,Elemente de psihosomatică generală şi aplicată – 1999).

Faţă de pacienţii cu profil depresiv, medicul trebuie să dovedească răbdare, precum şi capacitatea de a le redresa tonusul psihic prin explicaţii convingătoare, adecvate, adăugând şi exemple pozitive privitoare la evoluţia bună a unor pacienţi învecinaţi. În cazul unei evoluţii complicate, relaţia devine, pe drept, şi mai dificilă.

- Etapa intraoperatorie este caracterizată în special de disconfortul fizic, pe care-l presupune intervenţia, incluzând aici, în special, incidentele şi complicaţiile la care pacientul are acces direct (durere, hemostază dificilă) sau, de regulă, indirect (de ex. auzindu-i pe membrii echipei operatorii). Relaţia dintre chirurg şi pacient poate fi temporar suspendată, prin efectele anesteziei generale.

- Etapa postoperatorie este caracterizată prin disconfort mixt: fizic prin dureri, vărsături, meteorism, impotenţă funcţională, dar şi posibil psihic, dominat de anxietatea referitoare la rezultatele operaţiei sau prezenţa mutilării, infirmităţilor (ex.în amputaţiile de necesitate).

In chirurgia de urgenţă, timpul de contact dintre medic şi pacient este drastic limitat (uneori la căteva minute), în acest domeniu al medicinei funcţionează cu o veritabilă eficienţă (maximă la marii chirurgi), tehnica ,,flush-ului” diagnostic şi mai ales psihoterapeutic (descrisă de Luban-Plozza şi colab).Această tehnică constă în apreciere cvasiinstantanee a datelor medicale şi psihologice ale bolnavului; inducerea în sufletul acestuia a încrederii în reuşită, cu mijloace simple şi în câteva cuvinte.

În relaţia chirurg pacient pot să apară probleme de comunicare specifice, strâns legate de cele mai multe ori de dezumanizarea pacientului, transformarea lui într-un caz (,,ulcer”, ,,adenomul de la patul 15” etc.). Din dorinţa creşterii eficienţei şi a acţiunii prompte, unii medici adoptă tipul de relaţie pacient-pasiv, ,,obiect”, ,,caz”, predominând anamneza de tip tehnicist, centrată pe simptom şi nu pe percepţia bolnavului, nepermiţând exprimarea liberă a pacientului.

S-a demonstrat relaţia între nivelul satisfacţiei bolnavului (cel mai înalt în cazul medicilor cu trăsături empatice, acordând timp suficient discuţiilor cu pacientul şi cu o promtă încurajare a acestuia) şi eficienţa intervenţiei chirurgicale (inclusiv timpul de vindecare a plăgii), (Chung şi colaboratorii, 1999).

Relaţia chirurg-pacient prezintă diferite aspecte în funcţie de particularităţile de vârstă şi de sex ale bolnavilor.

La bolnavii vârstnici apar modificări psihice specifice, existând o îmbinare a tulburărilor mentale şi afective cu tulburări somatice variabile.

Printre modificările psihice se disting: