Domenico Scarlatti

Fiu al lui Alessandro Scarlatti, Domenico Scarlatti beneficiaza de o educatie muzicala adecvata, care îi va permite ulterior sa devina organist si compozitor al capelei regale din Napoli. În acest timp compune trei opere: Ottavia ristituita al trono(1703), Giustino(1703) si Irene(1704). În 1705 pleaca la Venetia cu o scrisoare de recomandare adresata lui Fernando de Medici: ”Acest fiu este un vultur caruia abia au început sa-i creasca aripile . Nu trebuie sa ramâna trândav în cuibul sau si nu eu sunt cel care îl va împiedica sa-si ia zborul.” În pelerinajul sau urmeaza Roma, unde face cunostinta cu Händel si cu muzicianul englez Thomas Roseingrave, care mai târziu se va stradui sa-i promoveze sonatele la Londra. În acest interval de timp compune mai multe opere si magnificul sau Stabat mater la zece voci. În 1719 se stabileste la Lisabona, în postul de capelmaistru al regelui Joao al V-lea al Portugaliei, unde se va ocupa cu educatia muzicala a fratelui regelui, Don Antonio si mai ales a fiicei sale, printesa Maria Barbara, pentru care a compus cea mai mare parte a sonatelor sale. Dupa casatoria printesei si mutarea la Madrid nu mai compune decât muzica pentru instrumentele cu claviatura.

Sonatele pentru pian

Din cele 555 de sonate numerotate de Kirkpatrick mai putin de zece sunt incomplete sau de autenticitate discutabila. Aproape toate editiile din epoca sunt englezesti si toate se bazeaza pe unica publicatie semnata de Scarlatti însusi, cele treizeci de essercizi per gravicembalo, dedicate regelui Portugaliei si prefatate astfel: “Cititorule, fie ca esti dilletante sau cunoscator, nu astepta de la aceste compozitii sa reprezinte o învatatura profunda, ci mai degraba o ingenioasa gluma artistica, destinata sa te familiarizeze cu maiestatea clavecinului. Nu am fost determinat sa le public nici din considerente materiale, nici din ambitie, ci pur si simplu de supunere. Poate va vor fi agreabile (…). Arata-te asadar mai mult uman decât critic si prin aceasta placerea îti va creste. În ceea ce priveste pozitia mâinilor, sa stiti ca prin D este indicata dreapta, iar prin S stânga. Cu bine.”

Sonatele lui Scarlatti sunt toate concepute într-o singura miscare si numerotate individual, dar în unele manuscrise se reunesc deseori în grupuri de doua, mai rar trei, în general în aceeasi tonalitate. Prin caracterul lor, sonatele reunite în acest mod pot la fel de bine sa se opuna sau sa se completeze. Forma este întotdeauna binara, fiecare din cele doua parti fiind în principiu repetata, iar sfârsiturile fiecarei parti sunt întotdeauna identice (sfârsitul primei parti pe dominanta, sfârsitul celei de-a doua pe tonica).

Diferenta esentiala fata de forma clasica de sonata consta în faptul ca începutul sonatei nu este niciodata reluat în cursul celei de-a doua parti. Sentimentul de reexpozitie cedeaza rolului de dezvoltare modulatorie pe care si-l asuma partea a doua. În acest cadru aparent restrâns si uniform, Scarlatti desfasoara comorile unei imaginatii inepuizabile.