Istoria Clarinetului

Imagine preview
(7/10)

Acest referat descrie Istoria Clarinetului.
Mai jos poate fi vizualizat un extras din document (aprox. 2 pagini).

Arhiva contine 1 fisier doc de 9 pagini .

Profesor indrumator / Prezentat Profesorului: Dumitru Sapcu

Iti recomandam sa te uiti bine pe extras si pe imaginile oferite iar daca este ceea ce-ti trebuie pentru documentarea ta, il poti descarca. Ai nevoie de doar 4 puncte.

Domeniu: Muzica

Extras din document

Pe panoplia instrumentelor de suflat, clarinetul este cel mai tânăr, dar si cel mai strălucitor şi mai iubit dintre toate.

Clarinet - termen general modern atribuit unui grup de instrumente de suflat din lemn, de diferite mărimi şi forme cu ancie simplă şi batantă si tub cilindric obturat cu orificii digitale prevăzut cu clape.

Clarinetele care fac parte din această grupă sunt:

- clarinetul mic - Mi b si Re

- clarinetul mare - Do, Si b, La

- clarinetul alto - Fa sau Mi b

- basset horn-ul — Fa sau Mi b

- clarinetul bass - Si b sau La

- clarinetul contra bass - Si b

Clarinetele sunt construite din mahon, abanos (grenadil) sau praf de abanos în fibra de carbon (greenline), plastic, metal (aliaj cu argint) şi plastic-cristal.

Clarinetul este format din cinci părti detaşabile:

- muştiuc

- butoiaş

- corpul superior al mâinii stângi

- corpul inferior al mâinii drepte

- pavilion

Muştiucele sunt realizate din ebonită, abanos, metal sau cristal pe care se ataşează un accesoriu numit ancie confecţionat din trestie de mare. Ancia se prinde cu o brăţară din metal, plastic, piele sau şnur de mătase.

Se cunosc două sisteme de clarinete: cel francez numit Boehm şi cel german numit Muller sau Oehler.

Sunetul se obţine prin vibraţia coloanei de aer din tub generată de vibraţiile foarte fine ale anciei.

Originea clarinetului

Deşi un „întarziat” în orchestră, clarinetul se poate lăuda cu o origine destul de veche. În general se consideră că este de origine estică, datorită faptului că tuburile primitive de trestie ce formează principiul clarinetului, se găsesc sub forme diferite pretutindeni în Orientul Apropiat şi Asia, şi poate fi considerat destul de ingenios pentru un continent unde trestia este ciudat de abundentă.

Exemplele tipice moderne ale acestor tuburi de trestie primitive sunt „Arghul-ul” egiptean, „Zammara” şi „Pungi-ul” indian, ultimul fiind instrumentul ales ce atrage şerpii.

La un moment nedeterminat din trecut, înainte de era creştină, se spunea că atat trestia simplă cât şi cea dublă au fost introduse în Europa. Trestia dublă a devenit rapid cea mai populară şi asemănată la început cu tubul cilindric, apoi cu cel conic şi perforat a înzestrat lumea antică cu „aulos" şi „tibia” iar în Evul mediu cu „krummhorn” si „pommer”, cel din urmă fiind mai apoi perfecţionat în oboi. Dar trestia simplă a fost lamentabil lăsată în urmă în progresul dezvoltării artistice ce a generat printre cele mai simple instrumente pastorale. Astfel de instrumente se găsesc în ţări ca Rusia, Finlanda, Ţara Baştilor, Insulele Baleare, Sardinia, Arhipelagul Grec şi altele.

Trestia a fost deseori tăiată sub formă tubulară, iar scopul fiind cantitatea, nu calitatea sunetului, instrumentul era pus de obicei complet in gură sau suflat printr-un rezervor de aer sau corn. Un instrument de acest fel cu rezervor, clopoţel sau corn numit „pibcorn-ul” s-a raspandit în Wales şi în Anglesey pe la mijlocul secolului al XVIII-lea şi în Scoţia unde era cunoscut sub numele de „stockhorn”.

Fisiere in arhiva (1):

  • Istoria Clarinetului.doc