Opera sec XIX

Veacul al XIX-lea vede, in muzica, triumfand individualitatea. Fiecare individualitate se desfasoara conform traiectoriei sale proprii chiar daca, uneori, mediul social si politic in care se produce aceasta desfasurare este pana la in punct prielnic infloririi ei.

Prima jumatate a secolului XIX este legata de numele unor compozitori italieni si al unor creatii de rasunet. Este vorba de Gioachino Rossini (1792-1868) cu opera “Seramida”, Vincenzo Bellini (1801-1836) cu “Norma”, Gaetano Donizetti (1797-1848) cu”Lucrezia Borgia”. Patriotismul, dragostea de viata, optimismul poporului italian sunt subiecte ce preocupa pe cei mai multi compozitori si libretisti. In arii predomina “bel-canto”-ul si coloratura.

ROSSINI umplea Europa, Italia (unde s-a nascut, la Pesaro, dar a murit la Paris, unde si-a petrecut cea mai importanta parte a vietii) si Austria cu zgomotoasele sale nazbatii. ”Barbierul din Sevilla” dateaza din 1816 si dupa prezentarea sa, in acelasi an, la Roma, aceasta opera-bufa avea sa cunoasca in toata Europa cel mai fulgurant succes. Si nu avea nici macar meritul originalitatii fiindca uvertura si cinci din cele mai importante arii ale partiturii fusesera luate de autorul lor dintr-o alta opera a sa, “Elisabeta, regina Angliei”, reprezentata cu patru ani inainte la Neapole. Degeaba se reiau si astazi unele din bufonieriile lui ca “Italianca in Alger”, sau ca “Turcul in Italia”, fara sa mai vorbim de reusita pe jumatate care e “Cenusareasa”, chiar si de “Wilhelm Tell”, gloria lui Rossimi ramane legata numai de primele doua acte din “Barbierul”, asadar, la drept vorbind, de textul lui Beaumarchais pe care l-a folosit.

In 1829, dupa insuccesul lui „Wilhelm Tell”, Rossini a incetat, practic sa mai compuna; in tot cazul pentru teatru, si timp de douazeci de ani, a ramas in Italia. Se va intoarce apoi iar la Paris, inainte de a muri, si unde va duce o viata de fastuos amfitrion.

Cu opera „Wilhelm Tell” se poate vorbi de inceputul unui nou tip de opera-romantica, eroica. Ea va fi continuata intr-un mod personal de compozitorii francezi Giaccomo Meyerbeer cu opera „Hughenotii” si „Profetul” si Francois Auber (1791-1871) cu operele „Le cheval de bronze” si „Le domino noir”. Acest nou tip de opera, care preia ideile romantice ale vremii, folosind arii, cavatine balade, va cunoaste multe succese, dar si critici datorita exagerarilor in fastul scenic, apoi ale veridicitatii care caracteriza actiunile etc. Acest gen de opera a fost denumit „grand-opera”.

Daca Rossini a putut sa-si supravietuiasca aproape patruzeci de ani, nu se poate spune acelasi lucru despre doi din cei mai ilustri compatrioti ai sai, GAETANO DONIZETTI, nascut in 1797 la Bergamo, unde a si murit in 1848 si VINCENZO BELLINI, nascut in 1801 la Catana, in Sicilia, mort la Puteaux, langa Paris in 1836. Amandoi s-au stins, deci, tineri si in imprejurari dramatice.

Bellini, melodistul pe care Chopin il pretuia si, uneori, in tineretea sa, l-a si imitat; Donizetti, virtuozul melodramei si al acrobatiei vocale, au asigurat celebritatea catorva din cantaretele epocii specializate in acel bel-canto care pe atunci includea si virtuozitatea mostenita de la castrati.

GASPARO SPONTINI, italian nascut in 1774 la Majolati, unde a si murit, saracit si acrit, in 1851. Spontini a fost compozitorul oficial al lui Napoleon, cu “Vestala” si “Fernando Cortis”, unde dorinta si vointa de maretie provoaca acel soi de pietrificare ce caracterizeaza, intr-un fel sau altul, toate operele carora Napoleon le dadea binecuvantarea sa.

Daca falsii romantici, despre care am vorbit in paginile precedente, s-au bucurat de cariere internationale, nu acesta a fost cazul, cel putin la inceputut secolului, si pentru adevaratii romantici.

LUIGI CHERUBINI, si el italian, stabilit la Paris, nascut in 1760 la Florenta si mort in capitala Frantei in 1842, a fost un compozitor destil de gustat in vremea sa- Beethoven il situa printre cei mai mari dar el s-a inselat nu numai asupra lui, ci si a lui Haendel- si a ocupat in viata muzicala franceza posturi de mare prestigiu inainte de a obtine pe cel mai important, de director al Conservatorului din Paris, in care s-a mentinut timp de douazeci de ani, pana la moarte, “Medea” a fost compusa in 1797; trei ani mai tarziu compune “Cele doua zile” cronologic una din primele opere-roman-foileton ale vremii. Sub titlul german “Der Wassertraeger”, ea s-a mentinut multa vreme in repertoriul teatrelor germane. Cherubini nu avea nici geniul melodic italian, nici spumozitatea franceza; muzica lui e imbinata cu tot ce este specific greoi in muzica germana cea mai mediocra. Adevarul este ca, in ciuda “Recviemului” sau, lucrarea relativ cea mai izbutita, Cherubini nu mai este decat un lest zacand in dictionare.

Cu totul altfel, inca vie, a ramas figura lui CARL MARIA von WEBER care, impreuna cu Berlioz si Schubert, este unul din adevaratii fondatori ai miscarii romantice. Nascut la Eutiniu in 1786, a murit tanar, doborat de tuberculoza pulmonara, in 1826, la Londra, unde dirijase primele reprezentatii ale “Oberonului”, ultima din cele trei opere romantice ale sale. El cunostea de mai multi ani legenda “Freischutz”, povestea acestui luptator liber, iesit din comun, care face un pact cu diavolul pentru a cuceri femeia pe care o iubeste, este tipic romantic dar si germana. Fireste, triumful acestui “Freischutz” la Berlin, dirijat de autor, insemna pentru nationalistii prusieni care alungasera pa Napoleon si contribuisera la prabusirea lui, triumful operei germane asupra operei italiene care inflorise si inflorea inca in Germania ca si in toata Europa.

In operele sale urmatoare, Weber s-a indepartat insa de realitate. “Euryanthe” si “Oberon” sufera de pe urma inconsistentei si lipsei de interes uman a libretelor. Conflictele din “Euryanthe” sunt de o violenta extrema; caracterele personajelor puternic subliniate si opuse, monstrii cu fals aspect de barbat si femeie- Lysart si Eglantine- au un relief cumplit; si prin aceasta, Wagner este anticipat.

In 1826, cu cateva saptamani inainte de moartea sa Weber dirijeaza la Londra primele reprezentatii ale lui “Oberon”. Opera apartine genului feeric si spectaculos si daca Weber mai regasea aici posibilitatea de a canta natura si mai ales tainele padurii, padurea era de data aceasta populata cu fapturi artificiale. In timp ce Weber se stinge se ridica in Austria ca si in Franta cate un geniu imens hotarator pentru evolutia romantismului. Inainte de Chopin, de Liszt, de Schumann si, in sfarsit, de Wagner, incadrandu-l pe Weber si la Rasarit si la Apus si deschizand, larg, dar in chip felurit, portile veacului apar umilul si tainicul Schubert si tumultuosul si fascinantul Berlioz.