Stilul mozartian în interpretarea pianistică

Pe langa calitatile sale creatoare, Mozart a fost si un mare pianist. Virtuozitatea pe care o poseda a starnit admiratia si entuziasmul contemporanilor. De-a lungul timpului, nemairamanand nici o urma materiala a ei, cum era si firesc, a fost trecuta pe plan secundar, vorbindu-se prea putin despre arta pianistica a compozitorului.

Instrumentul lui favorit era pianofortele, care a facut trecerea dintre clavecin si pianul modern de astazi: “Preferinta mea merge catre pianofortele fabricat de Stein. Instrumentul acesta are calitatea sa stinga rezonanta infinit mai bine decat piesele construite la Ratisbona. Ciocanelele, cand apesi pe clape, recad chiar in momentul in care lovesc coardele si aceasta, fie ca continui sa apesi pe clapa, fie ca ridici degetul”.

Mozart cerea instrumentului un sunet net, precis si fugitiv. Foarte sever si pretentios in ceea ce priveste arta pianistica, Mozart reprosa lui Clementi – recunoscut ca pianist cu prodigioasa virtuozitate – lipsa de sentiment in interpretare. Acelasi lucru reiese si dintr-o scrisoare adresata surorii lui: “…Nu-ti strica mana cu prea multa tehnicitate, mana sa-ti ramana calma, sa nu-si piarda usurinta, supletea, agilitatea naturala. Pierzand aceste calitati, ce castigi in shimb? O sa ajungi sa faci cu usurinta sexte si octave, atat si nimic mai mult.”

Arta pianistica a lui Mozart consta in suplete si precizie, in elemente bine masurate, in claritate, totul fiind invaluit intr-o atmosfera sonora fina, plina de gingasie, dar fara a fi lipsita de fermitate. Aceste calitati explica faptul ca operele lui Mozart, usoare la citit, sunt foarte dificile in executie, necesitand o priceputa si variata interpretare.

Redarea lucrarilor lui Mozart nu cere o desfasurarea ampla de forte pentru sustinerea frazei muzicale. Cateva elemente de baza in interpretarea pianistica, multe aparute in perioada clasicismului vienez, sunt suficiente pentru a reda continutul de idei al unei piese muzicale.

Legato-ul este un mod de atac deosebit de important, prin el realizandu-se acea continuitate si rotunjime sonora, care lipseste pianului si care era imposibil de obtinut la clavecin. Acest mod de atac s-a dezvoltat odata cu evolutia muzicii pentru pian de la polifonia preclasica la muzica omofona. Un alt mod de atac folosit in interpretarea operelor mozartine pentru pian este staccato-ul. Acesta poate fi obtinut fie din degete, prin articularea directa a acestora, actionand vioi si scurt, ca impinse de un resort,

fie din poignet, prin miscari scurte din incheietura mainii. Cunoscuta perlatura mozartiana se obtine prin aceste aceste modalitati de atac.

Un alt detaliu tehnic regasit in lucrarile lui Mozart il constituie ornamentele, denumire data unor grupari de note de valori mici, introduse in lucrarile muzicale in scopul de ornamentare a melodiei. Ele capata o dezvoltare larga mai ales in muzica pentru clavicord si clavecin, unde se urmarea acoperirea golurilor dintre doua sunete, stiindu-se scurtimea sunetelor emise de clavecin. Dupa aparitia pianului au devenit elemente componenete ale liniei melodice, respectiv ale ideii muzicale. Acest nou sens al ornamentelor cere o executie exacta si cat mai artistica. Ornamentele cele mai utilizate sunt: apogiatura scurta si lunga, mordentul inferior si superior, simplu si dublu, grupetul cu cele trei variante si trilul.