Teze despre Imaginea Muzicală

Este de netăgăduit faptul că muzica incită în sensibilitatea receptorului o sumă de stări specifice, strict determinate de modul de articulare a sonorităţii organizate. Putem defini aceste stări fie în calitatea lor de trăiri sau, mai detaliat şi depăşind oarecum funcţia cumulativă şi extrem de generalizantă a determinativului de trăire, prin focalizarea fie pe aspectele pur mentale, fie pe aspectele pur emoţionale, implicând şi procesele de articulare însoţitoare, uneori extrem de năvalnică, a unei impresionante multitudini de procese fiziologice. În timpul auditiei muzicale receptăm ceva ce evident deranjează într-un mod specific derularea proceselor psiho-fiziologice. Putem vorbi aici mai degrabă despre o înrâurire reconfigurativă pe care sonoritatea (intentionat) organizată a muzicii o are asupra sensibilitătii noastre, a imaginatiei si afectivitătii. Chiar mai mult, înrâurirea sonoritătii realizează o activare, bineînteles pur asociativă, extrem de puternică a unui sistem de coduri experimentiale specifice si strict determinate de existenta noastră, incitând un proces de reprezentare a acestora, bineînteles mediat, în configuratii (imaginative-emotionale) specifice, dictate de modul particular în care se structurează si se articulează sonoritatea. Însă aici trebuie făcută o departajare în ceea ce priveste chiar modul de reprezentare a sonoritătii, deoarece avem de a face cu o simultaneitate de procese sincrone în articularea lor: fie vorbim despre specificul receptării modului de articulare a sonoritătii (dinamic-timbral) (1), fie este vorba despre articularea unui lant asociativ însotitor, psiho-fiziologic (2), sincron procesului de desfăsurare a sonoritătii. În consecintă, ne întrebăm în ce mod sonoritatea poate deranja procesele de imaginare (si trăire) însotitoare? Există astfel si o a treia terasă a reprezentării – cea a sensului (3), terasă sau/si functie a sonoritătii care face legătura între sonoritate si trăire. O ultimă nelămurire apare atunci când ne întrebăm care este structura pe care o adoptă sensul (muzical, însă nu neapărat) în constiinta noastră?

Ajungem astfel la ipostaza (polimorfă) a imaginii, pe care ne grăbim într-un prim moment al receptării să o identificăm drept imagine muzicală chiar dacă aceasta, pe lângă a fi imaginea sonoritătii, este simultan si imaginea asociativă a propriei noastre experiente (retrospectiv), dar si a modului specific în care trăim articularea sensului „muzical” (prospectiv-virtual). În cazul ultimelor două structuri depăsim în mod cert limitele pur muzicale ale imaginii…

Imaginea muzicală – sensurile „furate” ale unei imagini „ascunse”

Imaginea muzicală nu este (si nici nu ar putea fi într-un fel anume) imagine în sensul plastic-ocular al cuvântului. Nu poate fi vorba despre un context imagistic, dat fiind faptul invizibilitătii materiei sonore. Putem conchide astfel că imaginea muzicală este „furată” văzului, iar semnificatiile acesteia sunt, bineînteles, „ascunse” unei constientizări imediate, nemijlocite, totalmente contrar reflexului pe care îl avem atunci când avem în fată o imagine propriu-zisă.

Este vizibil si evident faptul că muzica nu poate fi receptată prin intermediul văzului, astfel încât un prim considerent s-ar referi la faptul că sintagma imagine muzicală reprezintă, în fond, o metaforă care încearcă, fortând semnificatia termenului si conceptului de imagine, să-i atribuie acestuia un plus de posibilităti functionale într-un câmp care cenzurează, de fapt, semnificatia primară a termenului si conceptului. Prin specificul invizibilitătii materiei sonore în muzică nu poate fi vorba de imagine în sensul propriu al cuvântului, nu într-un sens obiectiv-plasticizant.

Invizibilitate însă în nici un caz nu semnifică imaterialitate, deoarece în fundamentele ei fizice muzica reprezintă un fenomen acustic, cu un suport material suficient de solid pentru a-i conferi obiectivitate. În acest context invizibilitatea semnifică doar cenzurarea canalului ocular de receptare, acest fapt însemnând doar canalizarea informatiei si, deci, a sugestibilitătii pe un alt canal, care este cel auditiv. Făcând abstractie de modelele muzicii programatice, modelele interferentei kinestezice (implementarea în muzică a vizualitătii prin intermediul cromaticii coloristice) sau ale teatrului instrumental, specificul fenomenului muzical impune exclusivitatea receptării auditive a sonoritătii. Astfel, trebuie recunoscut si statutul exclusiv metaforic al sintagmei imagine muzicală sau, altfel spus, este vorba despre o altă stare modală a imaginii – o imagine invizibilă.

Pornind de aici, paradoxurile se tin într-un lant, practic, interminabil, „dând peste cap”, cu o consecventă de invidiat, pertinenta conexiunilor între termenii utilizati si sensurile implicite ale acestora, fortând întreg contextul discursiv al textului de fată să „deraieze” de la normalitatea semantică si utilitatea instrumentală a unei scrieri analitice, înspre suspendarea întregului discurs într-un context para-metaforic si cvasi-parabolic. Evident devine faptul unei interdictii impuse chiar de exclusivitatea focalizării pe sonor, particularul devenind, în cazul muzicii, atributul primar al esentialului.

Invizibilitatea, o primă însusire a imaginii muzicale, este însă ridicată la puterea stării totalmente abstracte a sonoritătii (muzicale) în sensul în care, atunci când eliminăm cazurile oarecum problematice ale muzicii vocale (camerale sau vocal-simfonice) sau ale muzicii cu program, cazuri care pun sub semnul întrebării chiar integritatea si puritatea substantei muzicale a fenomenului muzical, ajungem la o altă situatie paradoxală. Problema se complică, deoarece în definirea imaginii muzicale se impune nevoia de a trata în special situatiile nu atât de prioritate, cât de exclusivitate ale sonorului si, mai mult, ale muzicalitătii. Este vorba aici despre situatia în care sonoritatea nu stă drept semn pentru un fenomen exterior acesteia, deci sunt eliminate oricare aluzii la un prezumptiv mimetism al muzicii, si, sporind „intensitatea” sugestiei, sonorul stă drept semn siesi, preluând functiile oricărei posibilităti de „hermeneutizare” si „resemantizare” a habitatului sonor (ca să nu-i spunem stare de realitate). Invizibilitatea materială (desi sesizabilă, totusi, deci vorbim despre o formă specifică a materialitătii) reprezintă lipsa materialitătii explicite a muzicii, deci abstragerea muzicii de la adoptarea unei asemenea stări.

O a doua însusire constă în statutul totalmente abstract al imaginii muzicale, fără analogon obiectiv explicit sonoritătii, altfel spus abstras functiei de explicitare a unei entităti exterioare (deci, improprii) zonei definită de exclusivismul sonorului. Starea abstrasă (unui model exterior sau/si eterogen substantial) sau, altfel spus, abstractă semnifică în cazul imaginii muzicale doar starea (tendinta) muzicii de a se închide în sine la modul substantial sau de revenire asupra siesi într-un sens sugestiv. De aici deducem si o explicitare de această dată estetică – muzica nu reprezintă un fenomen mimetic, ea fiind mimetică sau/si suficientă siesi în plan ideatic/expresiv, fără nevoia unor intruziuni extramuzicale de substantă eterogenă. Abstrasă materialitătii, muzica, simultan, se abstrage si modului de articulare a sensului obiectelor materiale. În muzică sensurile (substanta) sunt, de fapt, obiecte, cu o materialitate suprimată, iar exclusivitatea audibilitătii înseamnă doar că ordinea în care sensurile stau drept semn al obiectelor se inversează, în muzică obiectualitatea stând drept semn al sensurilor si nu invers.