Dimensiunea diplomatică a securității naționale

În contextul actual de securitate națională, diplomația apare drept un element central în orice strategie de politică a statului respectiv,dar și al oricărei strategii de comunicare a organizațiilor internaționale. Diplomația este un termen foarte des utilizat în zilele noastre, acesta având legătură atât cu activitatea guvernamentală, dar și pe scena internațională (organizațiile internaționale, organizațiile non-guvernamentale, companiile multinaționale etc.).

Pe scurt, diplomația reprezintă arta, ștința și practica desfășurării de negocieri între reprezentanții unor grupuri sau state. Într-un sens mai strict, termenul este în general aplicat diplomației internaționale, procesului complex de interrelaționare între diplomații de profesie ce reprezintă poziția oficială a unui stat, a unei organizații internaționale sau a unui alt actor pe scena internațională și care conduc negocieri pe teme de pace, comerț, cultură, etc. Importanța activității diplomatice în relațiile internaționale este subliniată de însăși subiectul acetor negocieri: tratatele internaționale. Acestea sunt ratificate de către factorii de decizie interni dupa ce sunt în prealabil finalizate negocierile la nivel diplomatic.

Negocierea, ca modalitate de depășire a conflictelor de interese, poate fi privită și din perspectiva teoretică, care își propune sa studieze problema dezacordului, să-i identifice cauzele și să găsească căi ce conduc la limitarea efectelor nedorite și la atingerea efectelor așteptate. Așadar, în raport cu situația de conflict, negocierea este una dintre formele de evitare a confruntării violente și chiar una dintre cele care pot aduce și profit pentru părțile implicate.

O definiţie generală a termenului în cauză este următoarea: „Negocierea este forma de comunicare ce presupune un proces comunicativ, dinamic, de ajustare, de stabilire a acordului în cazul apariţiei unor conflicte de interese, prin care două sau mai multe părţi, animate de mobiluri diferite şi având obiective proprii, îşi mediază poziţiile pentru a ajunge la o înţelegere mutual satisfăcătoare”.

În sens larg, negocierea apare ca o formă concentrată si interactivă de comunicare interumană în care două sau mai multe părti aflate în dezacord urmăresc să ajungă la o înţelegere care rezolvă o problemă comună sau atinge un scop comun. Înţelegerea părţilor poate fi un simplu acord verbal, consolidat printr-o strângere de mână, poate fi un consens tacit, o minută, o scrisoare de intenţie sau un protocol, redactate în grabă, poate fi o convenţie sau un contract, redactate cu respectarea unor proceduri si uzanţe comune, dar mai poate însemna un armistiţiu, un pact sau un tratat internaţional, redactate cu respectarea unor proceduri şi uzanţe speciale.

Diplomaţia este în esenţă arta negocierii. Orice societate, orice organism social, pentru a evolua, trebuie să se supună unor reguli, fie şi numai din dorinţa de a evita dezordinea. O formă de ierarhie există, în orice societate organizată. Într-o societate evoluată, ordinea devine o necesitate inevitabilă şi imperioasă, întrucât complexitatea infinită a raporturilor umane impune respectarea unor reguli indispensabile desfăşurării paşnice a vieţii în comun. Astfel că, raporturile dintre state nu pot fi fructuoase decât dacă se desfăşoară în cadrul unei forme de organizare acceptată de toţi şi care comportă respectul reciproc al legilor şi cutumelor di toate aceste state.

Diplomaţia, deci, este arta de a atrage simpatii pentru ţara ta şi de a o înconjura de prietenii care să-i protejeze independenţa, precum şi de a reglementa pe cale paşnică diferendele internaţionale. Ea este în acelaşi timp tehnica răbdătoare care guvernează dezvoltarea relaţiilor internaţionale.

Elementele pe care le relaţionează actorii negocierii – părţile interesate şi negociatorii, în vederea promovării elementelor specifice intereselor naţionale, sunt următoarele :

• interesul – expresia particulară a părţii interesate de a obţine obţine obiectul supus negocierii;

• obiectivul negocierii – expresia analitică şi discretizată a interesului, în forma concretă a unor câştiguri satisfăcătoare, pe baza unei formule de compromis, realizat de către negociatori;

• limita iniţială a negocierii – poziţia declarată iniţial de fiecare parte, astfel încât să-i asigure un spaţiu cât mai larg şi divers de manevră în negociere;

• limita finală a negocierii – poziţia ultimă acceptată de fiecare parte ca fiind rezonabilă şi acceptabilă, astfel încât să includă un spaţiu în care obiectul supus negocierii să fie conţinut total sau parţial şi care să satisfacă obiectivele părţilor interesate;

• spaţiu de negociere – totalitatea circumstanţelor şi aspectelor considerate ca fiind proprii subiectului negocierii, pe care fiecare parte este gata să le aducă în discuţie şi pentru care a pregătit argumente şi tactici de promovare şi susţinere a intereselor.