Educația în Europa

Europa de astăzi cunoaşte o schimbare comparabilă cu cea a Revoluţiei Industriale. Tehnologia digital transformă fiecare aspect al vieţii oamenilor, în vreme ce biotehnologia poate schimba însăşi viaţa într-o singură zi.

La scară globală, comerţul, călătoriile şi comunicaţiile extind orizontul cultural al oamenilor şi schimbă felul în care economiile se află în competiţie una cu cealată. Viaţa modernă oferă şanse şi opţiuni mai mari, dar şi riscuri şi incertitudini sporite. Oamenii au libertatea de a alege stiluri de viaţă variate dar, în mod egal, şi responsabilitatea de a-şi contura propria viaţă. Tot mai mulţi oameni îşi prelungesc perioada de educaţie şi formare, dar distanţa dintre cei care sunt suficient calificaţi pentru a se păstra pe linia de plutire pe piaţa muncii şi cei care rămân definitiv în urmă creşte considerabil. Populaţia Europei îmbătrâneşte rapid. Aceasta va modifica modul de alcătuire a forţei de muncă şi configuraţia cerinţelor pentru serviciile sociale, de sănătate şi de educaţie. Nu în ultimul rând, societăţile Europei se transformă în mozaicuri interculturale. Această diversitate deţine un mare potenţial pentru creativitate şi inovaţie în toate sferele vieţii.

Educaţia generală de bază de mare calitate, începând de la primele zile ale vieţii unui copil, constituie fundamentul esenţial. Educaţia de bază urmată de educaţia şi formarea profesională iniţială ar trebui să înzestreze toţi tinerii cu noile competenţe de bază cerute de o economie fondată pe cunoaştere. Totodată, trebuie să se asigure că ei au „învăţat să înveţe” şi că au o atitudine pozitivă asupra învăţării.

Este esenţial ca nivelul cererii de educaţie să crească o dată cu oferta, mai ales pentru cei care până atunci au beneficiar mai puţin de educaţie şi formare. Fiecare trebuie să poată să urmeze căi de educaţie/învăţare la propria alegere, în loc să fie obligaţi să urmeze căi predeterminate către destinaţii anume. Asta înseamnă, foarte simplu, că sistemele de educaţie şi formare trebuie să se adapteze la nevoile şi cerinţele individului şi nu invers.

Există trei categorii de bază ale activităţii de învăţare:

– Învăţare formală se desfăşoară în instituţii de educaţie şi formare, conducând la diplome şi calificări recunoscute oficial;

– Învăţarea non-formală are loc o dată cu traseul principal al educaţiei şi formării şi nu conduce în mod normal la certificare formalizate. Învăţarea non-formală poate fi oferită la locul de muncă şi prin activităţi ale organizaţiilor societăţii civile (cum sunt organizaţii de tineret, sindicatele şi partidele politice). Poate fi, de asemenea, oferită prin organizaţii sau servicii care au constituit un complement al sistemelor formale (clase de arte, muzică şi sport sau meditaţii particulare pentru pregătirea examenelor);

– Învăţarea informală este o componentă naturală a vieţii de zi cu zi. Spre deosebire de învăţarea formală şi non-formală, învăţarea informală nu este în mod necesar o educaţie intenţională şi este posibil să nu fie recunoscută nici măcar de indivizii înşişi ca o contribuţie la cunoştinţele şi abilităţile lor.

Până acum, învăţarea formală a dominat politicile educaţionale, influenţând modalităţile în care sunt oferite educaţia şi formarea şi modul de înţelegere al oamenilor asupra a ceea ce înseamnă învăţarea.

Ca în toate timpurile şi la toate civilizaţiile şcoala, educaţia şi învăţătura au constituit şi constituie obiect de preţuire, de mândrie şi de cercetare.

Oameni de stat, mari învăţaţi, filosofi, oameni de cultură şi de artă, oameni de şcoală s-au aplecat cu grijă asupra unui asemenea subiect cu implicaţii în dezvoltarea societăţii prezente şi viitoare.

Este un adevăr istoric, obiectiv care înfăţişează, în semnificaţia şi dimensiunea ei, evoluţia instituţiilor de învăţământ şi educaţie, ca parte integrantă a dezvoltării economico-sociale de la formele incipiente până la instituţionalizarea completă a învăţământului, marcându-şi principalele perioade ale evoluţiei acestuia în: epoca veche, evul mediu, epoca modernă, până în zilele noastre.

Pe ţărmul dobrogean al Mării Negre au fost descoperite mărturii care atestă existenţa primei şcoli organizate pe teritoriul ţării, datate sec. II. î.e.n.. Cei care puteau dobândi cunoştinţe în cadru organizat şi nu în familii, erau înscrişi la instituţia numită „gimnaziu“ care era condusă de un director numit „gimnaziarh“ care, pentru activitatea de instruire-învăţare era ajutat de unul sau mai mulţi profesori.

În secolele II şi III e.n., documentele de la Tomis (Constanţa) care aparţin epocii romane, amintesc de mai mulţi conducători de „gimnaziu“ şi chiar despre un „gimnaziarh“ al poporului. De asemenea sunt mărturii ale existenţei unor „efebii“ (elevi), grupaţi în mai multe clase, ceea ce dovedeşte că erau destul de numeroşi.

Prima şcoală latină cunoscut este cea prezentată în „Legenda Sfântului Gerard“ care funcţiona în Cenad (Banat), încă din anul 1028. A fost înfiinţată cu scopul pregătirii personalului de cult şi a misionarilor având aproximativ 30 de elevi. În această şcoală tinerii, sub îndrumarea „magiştrilor“, într-o clădire amenajată special pentru acest scop, învăţau scrisul, cititul, gramatica elementară a limbii latine, precum şi muzica bisericească. Odată cu începerea invaziei tătare, din anul 1241, porţile şcolii se închid.

Tot în Banat, călugării de la mănăstirea burgundă din Pontigny întemeiază la Igriş (Timiş) şi la Cârţa (Făgăraş) câte o „abaţie“ care aveau organizate, pe lângă şcoală, câte o bibliotecă care cuprindea, pe lângă scrieri teologice şi de cult şi opere ale clasicilor latini: Cicero, Seneca, Quintilian şi alţii.

Între anii 1200 şi 1300, iau fiinţă şcolile de pe lângă episcopiile din Oradea şi Alba Iulia, şcoli cu predare în limba latină. Şcolile româneşti săteşti şi orăşeneşti se înmulţesc sensibil în secolul al XVII-lea, în Transilvania şcoli confesionale, şi şcoli de stat în Moldova şi Ţara Românească.

De un învăţământ modern se vorbeşte în jurul anilor 1700. În a doua jumătate a sec. XVIII şcolile domneşti sunt organizate şi funcţionează în aproape toate ţinuturile. În „Hrisoavele şcoalelor“ din anul 1766 se menţionează că „s-au orânduit dascăli în toată ţara, la fiecare eparhie şi ţinut „pentru ca toţi creştinii ţării aceştia, mirenii şi copii preoţilor să se procopsească cu învăţătura“.

Anul 1848 a reprezentat o cotitură importantă în organizarea şi dezvoltarea învăţământului şi culturii româneşti. Oamenii care au pregătit şi condus marile acţiuni ale vremii au fost luptători politici, scriitori, poeţi, filosofi şi istorici, oameni de şcoală, învăţători şi profesori.

Animaţi de un cald patriotism ei au militat şi chiar „au pus bazele învăţământului în limba română, au înfiinţat şcoli la sate şi au luptat pentru extinderea şi dezvoltarea lor, au înfiinţat cele dintâi ziare româneşti, au elaborat şi tipărit primele manuale“2), formulând o terminologie ştiinţifică de specialitate, punând bazele gândirii social-politice şi economice.

O perioadă înfloritoare pentru învăţământ a reprezentat-o mandatul ministerial al lui Spiru Haret care, a militat şi a reuşit să dezvolte reţeaua şcolară la sate astfel încât de la 3446 şcoli existente în anul 1896 s-a ajuns la organizarea a peste 4685 de şcoli în anul de învăţământ 1909/1910. Nu a fost deloc neglijată reţeaua şcolilor din mediu urban care, a crescut în acelaşi interval de la 129 la 146, iar numărul elevilor de la 26150 la 36821.