Evaluarea în procesul de învățare - îmbunătățirea rezultatelor școlare și combaterea insucceselor

FORMELE EVALUĂRII

Evaluarea şcolară este definită ca fiind „actul prin care se formulează o judecată prin prisma unor criterii prestabilite. O asemenea judecată poate căpăta expresie numerică (de la 1 la 10), dar şi forma unor aprecieri calitative (foarte bine, bine, suficient, etc.).”

Evaluarea şi notarea şcolară formează o modalitate de codare numerică sau în calificative a rezultatelor obţinute de elevi, dar este dificil să dispunem de indici de discriminare semnificativi între note vecine, de pildă 6/7 sau 8/9, putându-se astfel acorda note diferite pentru performanţe identice. Astfel, întotdeauna, evaluarea şi notarea presupun existenţa unor comparaţii.

Putem lua în considerare trei metode de comparaţie:

1. elevul în raport cu propriul său standard, ca expresie a capacităţilor şi motivaţiei pentru învăţare, pentru a observa în ce măsură depăşeşte stadiul său anterior.

2. elevul situat în standardele grupului – clasă, aici avându-se în vedere nu clasa căreia îi aparţine la un moment dat, ci un grup virtual de clase paralele sau clase întâlnite în experienţa profesorului, grup numit colectivitate de referinţă.

3. în ceea ce priveşte evaluarea formativă, aceasta nu clasifică propriu – zis elevii, stabileşte distanţa care îi separă de obiectivele prevăzute în programă, respectiv în documentele de lucru, proiectele de lecţie etc.

Detalierea criteriilor şi stabilirea diferenţelor corespunzătoare de notare rămâne însă o sarcină dificilă şi comportă un nucleu de convenţional. Ar fi utilă definirea unei performanţe – criteriu sau etalon care să fie unitară într-o anumită disciplină şi pe care să o egaleze majoritatea clasei.

Este greu de stabilit un consens în ceea ce priveşte gradarea performanţei şcolare, putându-se lua în considerare anumite criterii:

- gradul de dificultate al sarcinii: teme dificile, medii, uşoare sau elementare;

- completitudinea răspunsului:răspuns complet, lacune minore, lacune semnificative, lacune majore;

- ajutorul acordat în răspuns: rezolvare independentă, sprijin minor la mici ezitări în expunere, sprijin semnificativ;

- nivelul de exactitate: răspunsuri exacte, mici erori, erori mari, erori semnificative;

- gradul de îndemânare: execuţie rapidă şi exactă, execuţie cu ezitări, execuţie cu ajutor, execuţie ratată.

- nevoia de sprijin figural, ilustrativ sau prestaţie de nivel tehnico – aplicativ.

METODE DE EVALUARE

În timp s-au conturat o serie de metode şi tehnici de evaluare. Printre acestea se numără: observaţia curentă, chestionarea sau examinarea orală, probele scrise, grafice sau practice, testele de cunoştinţe.

1. Observaţia curentă

În contextul muncii de predare şi de contacte cu elevii, profesorul sesizează contribuţiile spontane ale acestora, modul în care îşi realizează temele pentru acasă, calitatea prestaţiilor în ceea ce priveşte munca independentă şi fixarea cunoştinţelor, manifestări de neatenţie, dificultăţi şi greşeli semnificative etc., fără ca aceasta să facă explicit obiectul notării.” Aceste constatări făcute de profesor contribuie la schiţarea unei imagini asupra unui elev sau altul în consonanţă cu informaţiile culese prin diverse procedee sistematice. Materialul formativ este cel cuprins în programe, nu avem exerciţii cu destinaţie psihologică precisă, altele decât suportul oferit de materia de învăţământ ca atare.”

2. Chestionarea sau examinarea orală

Mai este numită în mod frecvent şi „ ascultarea elevilor”, şi constituie „o formă particulară a conversaţiei prin care se verifică gradul de însuşire a cunoştinţelor şi deprinderilor, priceperea de a interpreta şi prelucra datele, stăpânirea operativă a materialului în cadrul aplicaţiilor practice.”

Nu există o tehnică unică de chestionare orală. Un procedeu frecvent este de a asculta 3 – 5 elevi, utilizând formule de lucru diferite. Profesorul alternează în chestionarea orală întrebări de bază cu întrebări ajutătoare, subordonate celor dintâi. Este bine ca, după ce s-a adresat întrebarea de bază, care delimitează precis tema, să se lase elevul desemnat să dezvolte răspunsul în conformitate cu posibilităţile sale. Orice completare sau corectare urmează să se facă cu ajutorul clasei, chiar şi sesizarea abaterii de la subiect sau a greşelii însăşi.

Aceste precepte nu se transpun însă de la bun început în practică, ele se descoperă uneori prin propria experienţă. Începătorii comit adeseori o serie de greşeli, dintre care se pot aminti: examinarea sumară, refugiul în chestionarea frontală, transformarea ascultării într-un simplu dialog cu cei numiţi să răspundă, stângăcia în adresarea întrebărilor ajutătoare, suprapunerea unor întrebări imprecise.