Formele educației și relațiile dintre ele

Desi educatia –evident, in formele ei rudimentare-, a insotit societatea romaneasca din cele mai vechi timpuri, teoreticienii n-au ajuns nici astazi la un punct de vedere unitar in ceea ce priveste definirea conceptului ca atare.

Dictionarul de pedagogie, editia 1979, defineste educatia ca fiind “un ansamblu de actiuni desfasurate in mod deliberat intr-o societate, in vederea transmiterii si formarii, la noile generatii, a experientei de munca si de viata, acunostiintelor, deprinderilor, comportamentelor si valorilor accumulate de oameni pana in acel moment”.

In tratatul de pedagogie scolara din anul 1996, Ioan Nicola incearca sa formulize “o definitie operatonala”, considerand educatia ca pe o “activitate sociala complexa care se realizeaza printr-un lant nesfarsit de actiuni exercitate in mod constient, sistematic si organizat, in fiecare moment un subiect –individual sau colectiv- actionand asupra unui obiect-individual sau colectiv- in vederea transformarii acestuia din urma intr-o personalitate active si creatoare, corespunzator conditiilor instorico-sociale prezente si de perspectiva”, cat si potentialul sau biopsihic “individual”.

Acelasi autor considera, intr-o alta lucrare, ca rolul educatiei este de a dezvolta calitatile generale ale specie umane (perspective antropocentrica) si de a-l pregati pe om pentru exercitarea diferitelor roluri sociale (perspective sociocentrica).

Din definitiile de mai sus si din definitiile altor autori, din dictionarele si manualele de pedagogie, se desprind cateva caracteristici importunate ale educatiei:

- caracterul intentionat, in sensul ca educatia se desfasoara in mod constient, deliberat, potrivit unui scop bine stabilit;

- caracterul sistematic si organizat al educatiei;

- pregatirea omului pentru present, dar si pentru viitor, in raport cu idealul social si educational, cu cerintele societatii, dar si cu interesele si aspiratii;e celor implicate in procesul educativ;

- complexitatea si permanenta educatiei;

- obiectul educatiei il constituie toate componentele finite umane (dezvoltarea armonioasa a personalitatii), limitele ei fiind determinate doar de cele biologice si de nivelul dezvoltarii istorice a omului.

Ca fenomen social, educatia este o actiune umana specifica, ea schimbandu-si finalitatile, continuturile si functiile odata cu schimbarile societatii insasi, pe care o influenteaza, la randul ei.

Traditional, educatia oferita de scoala a fost considerata educatie formala, activitatile educative organizate de alte institutii, cum ar fi muzeele, bibliotecile, cluburile elevilor etc., drept educatie nonformala, iar influentele spontane sau neorganizate din mediu, familie, grup de prieteni, mass media etc., educatie informala. Delimitarea între aceste trei forme ale educatiei este una teoretica, în practica ele functionând ca un complex ale carui granite sunt dificil de trasat. Mai mult, în ultima perioada asistam la o dezvoltare si la o "formalizare" a educatiei nonformale, care se apropie din ce în ce mai mult de spatiul scolar. Si scoala - ca institutie - a raspuns provocarilor sociale prin largirea sferei de activitate si initierea unor parteneriate cu societatea civila, comunitatea locala sau cu diferite institutii culturale. Aceasta deoarece învatarea „nu este legata numai de scoala sau de alte contexte organizate. Conceptia despre învatare are la baza ideea si observatia ca un numar mare al experientelor noastre de învatare s-au desfasurat în afara sistemului de educatie formala: la locul de munca, în familie, în diferite organizatii si biblioteci.” (Pasi Sahlberg, “Building Bridges for Learning – Recunoasterea si valorificarea educatiei nonformale în activitatile cu tinerii”).