Lecția

Lectia – unitate didactica fundamentala

Termenul lectie vine din latinescul lectio, derivat din legere, care înseamna a citi cu glas tare un manuscris important, a audia, a lectura, a medita. Lectia reprezinta un demers didactic unitar care deriva simultan prin centrarea acesteia catre o serie de obiective specifice, catre un anumit specific al continutului de transmis, catre modalitatea principala de interactiune a actorilor, catre temporalitatea rezervata actiunilor, catre cadrul metodologic dominant, catre instrumentalizarea adecvata cu mijloace de învatamânt.

Definirea lectiei trebuie sa fie multicriteriala, în functie de componentele mari ale didacticii care se reflecta si sunt recuperate la nivelul micro-actiunilor educationale. Ca într-un cristal, se vor reflecta, la nivelul acestei secvente, totalitatea caracteristicilor care definesc didactica, respectiv modul de a reprezenta si a concepe (pedagogic, dar si ideologic, politic) educatia la un moment dat. I. Cerghit (1983) remarca o anumita dificultate semantica a termenului, în sensul ca aceasta este definita ca forma a procesului de învatamânt („forma de baza”, „forma principala”, „forma fundamentala”, „forma centrala” etc.), dar nu e definita totdeauna si ca unitate didactica functionala, centrata pe obiective si implicând continuturi didactice si strategii de desfasurare si evaluare bine determinate. Lectia, precizeaza I. Cerghit, este o „entitate de învatamânt, care este ceva mai mult decât o forma sau un cadru de organizare a instructiei, caci presupune mecanisme si legitati de structurare si functionare ce trebuie bine cunoscute”.

I. Cerghit propune un model tridimensional al variabilelor lectiei, identificând dimensiunea functionala (orice lectie presupune un scop si obiective bine determinate), dimensiunea structurala (orice lectie angajeaza resurse umane, materiale si de continut, presupune selectarea unor metode si mijloace de învatamânt, se realizeaza într-un timp determinat si într-un mediu pedagogic) si dimensiunea operationala (vizeaza desfasurarea lectiei cu strategii si procese specifice si evaluarea cu functie de optimizare).

Mariana Momanu încearca sa evidentieze o serie de avantaje ale acestei forme de organizare a instruirii: este o forma mai comoda de organizare si desfasurare ale activitatii pentru profesor (beneficiaza de un suport teoretic mai consistent decât alte modalitati de organizare a activitatii didactice, poate fi condusa cu mai multa siguranta chiar de catre profesorii cu mai putina experienta, dispune de instrumente de evaluare verificate, mai sigure si mai eficiente), comporta economicitate, programele scolare foarte încarcate impunând desfasurarea activitatii sub forma de lectii, care imprima instruirii un ritm alert si sustinut si permit profesorilor si elevilor sa parcurga programa scolara. Se impune spargerea monotoniei lectiei, prin proiectarea si desfasurarea creativa ale lectiei. De asemenea, confera sistematicitate si continuitate procesului de instruire si impune o modernizare dinlauntru, din cauza „pacatului originar” de a fi predispusa la canonizare, atât la nivelul obiectivelor si al continuturilor, prin deschidere catre experienta de viata a elevului, cât si la nivelul metodelor si al mijloacelor de învatamânt, devenind mai activa, implicându-l pe elev ca subiect al procesului de formare.

Lectia, ca entitate didactica de baza, presupune o punere în act a unor evenimente sau situatii didactice, ce intercoreleaza si se potenteaza reciproc. Derularea evenimentelor poate respecta o anumita ordine, care, daca situatia o impune, se poate reformula. Gagné si Briggs scot în evidenta urmatoarele „momente”: captarea atentiei elevilor prin stârnirea intereselor acestora, informarea cu privire la obiectivele de atins, reactualizarea si performarea unor capacitati formate anterior, prezentarea elementelor de continut specifice, dirijarea învatarii, obtinerea performantei, asigurarea feedback-ului, evaluarea performantelor obtinute si consolidarea retentiei si a capacitatii de transfer.

Principalele categorii de lectii sunt: lectia mixta, lectia de comunicare/însusire de noi cunostinte, lectia de formare de priceperi si deprinderi, lectia de fixare si sistematizare, lectia de verificare si apreciere ale rezultatelor scolare.

Lectia mixta vizeaza realizarea, în masura aproximativ egala, a mai multor scopuri sau sarcini didactice: comunicare, sistematizare, fixare, verificare. Este tipul de lectie cel mai frecvent întâlnit în practica educativa, îndeosebi la clasele mici, datorita diversitatii activitatilor implicate si sarcinilor multiple pe care le joaca.

Lectia de comunicare/însusire de noi cunostinte are un obiectiv didactic fundamental: însusirea de cunostinte (si, pe baza acestora, dezvoltarea unor capacitati si atitudini intelectuale), dar prezinta o structura mixta, îndeosebi la clasele mici. Când obiectivul didactic fundamental al lectiei îl constituie însusirea unor cunostinte noi, celelalte etape corespunzatoare tipului mixt sunt prezente, dar au o pondere mult mai mica; ponderea celorlalte etape este determinata, în principal, de vârsta elevilor: la clasele mari, lectia de comunicare tinde chiar catre o structura monostadiala. Variante pentru acest tip de lectie sunt lectia introductiva, lectia seminar, lectia prelegere sau lectia programata.

Lectia de formare de priceperi si deprinderi se particularizeaza în functie de domeniile de activitate pe care le vizeaza – desen, muzica, educatie fizica, gramatica etc.

Lectia de fixare si sistematizare vizeaza, în principal, consolidarea cunostintelor însusite, dar si aprofundarea lor si completarea unor lacune. Se realizeaza prin recapitulare, ceea ce nu înseamna reluarea într-o forma identica a unitatilor de continut însusite anterior; conditia de baza a eficientizarii acestui tip de lectie o constituie redimensionarea continuturilor în jurul unor idei cu valoare cognitiva relevanta, astfel încât elevii sa fie capabili de conexiuni care sa permita explicatii din ce în ce mai complete si de aplicatii optime si operative în contexte din ce în ce mai largi ale cunoasterii.

Lectia de verificare si apreciere a rezultatelor scolare urmareste, în principal, constatarea nivelului de pregatire a elevilor, dar si actualizarea si încadrarea cunostintelor în noi cadre de referinta si semnificare, cu consecinte importante asupra viitoarelor trasee de învatare.

Cum este firesc, tipologia lectiei ramâne permisiva la noi ipostaze si asocieri, practica educativa însasi poate sugera sau induce noi modalitati de structurare a evenimentelor, de prefigurare a prioritatilor unei lectii.