Pantelimon golu-învățare și Dezvoltare

Educaţia, instrucţia, învăţarea trebuie să fie utile, rodnice pentru personalitatea celui care învaţă, iar utilitatea şi rodnicia nu pot fi măsurate în acest caz decât prin eficienţa lor psihologică, după noile procedee, structuri şi organizări (perceptive, logice, mnezice, motivaţionale, imaginative) câştigate, adică după totalitatea progreselor dezvoltării realizate prin educaţie şi învăţare.

ÎNVĂŢAREA

Conceptul de învăţare

Învăţarea cât şi adaptarea au drept fundament acea proprietate excepţională a materiei vii constând în marea plasticitate şi supleţe care-i permite să răspundă modificărilor ambientale, externe prin modificări interioare adecvate.Dacă învăţarea umană nu este un fenomen exclusiv uman, întucât există o formă a sa preumană, ea nu este un fenomen indivizibil.Învăţarea şcolară, este precedată de o învăţare preşcolară şi urmată de o învăţare care priveşte adultul de-a lungulîntregii sale vieţi.

Învăţare înseamnă:

- a.)modificare de conduită;

- b.)o modificare profundă ,selectivă,care produce sistemstic,stabil,într-o direcţie determinată (în direcţia perfecţionării reacţiei de răspuns la situaţie,a creşterii productivităţii conduitei;

- c.)o modificare adaptativă provocată de întâlmirea constantă,repetată cu una şi aceeaşi situaţie stimulativă,sau de contactul anterior cu situaţia dată.

Învăţarea ar trebui delimitată de: aspectele înnăscute ale sferei comportamentale (reflexe, tropisme, instincte); maturizare (intrarea în funcţiune a unor forme de comportament la anumite etape de vârstă ale organismului); oboseală (scăderea curbei performanţei ca urmare a repetării îndelungate a aceleiaşi activităţi); obişnuinţă ( reducerea modului de a reacţiona la un stimul repetat); modificarea conduitea ca urmare a modificării stării organismului, survenită sub acţiunea drogurilor (reducerea sau, dimpotrivă, amplificarea temporară a anumitor forme de reacţie); modificările funcţionale de scurtă durată care au loc fie exclusiv la nivelul receptorilor (sumarea excitaţiei, adaptarea senzorială, saturaţia), fie exclusiv la nivelul organelor efectoare (oboseala musculară); modificările conduitei provocate de anumite accidente (fracturi, hemoragii, leziuni cerebrale), de perturbări ale proceselor metabolice sau îmbătrânire; modificările provocate de motivaţie.

1. Scoaterea învăţării de sub incidenţa acestor factori şi definirea conceptului într-o formă “pură” sunt operaţii ce nu pot rezulta decât în forma unor cercetări exclusiv experimentale, de laborator.

2. Definiţiile prezentate mai sus relevă ponderea deosebită ce se acordă repetiţiei şi exerciţiului ca determinanţi ai învăţării.

3. Fenomenele de care se delimitează învăţarea în definiţiile prezentate, nu sunt toate de acelaşi gen, nu fac parte din aceeaşi clasă.

La nivelul treptei de evoluţie pe care este situat omul, învăţarea începe de la naştere şi continuă până la moarte.

La om învăţarea se aşează sub semnul unor acţiuni sociale speciale, cum sunt cele de instruire şi educare şi, odată cu acestea, se crează şi cea de-a doua condiţie ca învăţarea să ocupe o poziţie dominantă în raport cu datele ereditare, cu efectele maturizării, ale oboselii sau ale bătrâneţii.

Realizarea optimă este posibilă numai în cadrul organizat al şcolii, instituţie unde are loc delimitarea învăţării în sens larg de învăţarea în sens restrâns (şcolară).Învăţarea şcolară reprezintă forma tipică, specifică, în care se efectuează învăţarea la om, forma ei completă şi cea mai înaltă, deoarece la nivelul ei învăţarea nu decurge pur şi simplu de la sine, ci este concepută, anticipată şi proiectată să decurgă într-un fel anume, ca activitate dominantă.

Învăţarea ne apare drept acel proces evolutiv, de esnţă informativ-formativă, constând în dobândirea (recepţionarea, stocarea şi valorificarea internă) de către fiinţa vie – într-o manieră activă, explorativă – a experienţei proprii de viaţă şi, pe această bază, în modificarea selectivă şi sistematică a conduitei, în ameliorarea şi perfecţionarea ei controlată şi continuă sub influenţa acţiunilor variabile ale mediului înconjurător.

Psihologia priveşte învăţarea ca activitate a celui care învaţă, urmărind modul cum se plămădesc procesele, funcţiile şi însuşirile psihice ale personalităţii umane în cadrul activităţii orientate spre scopuri de învăţare.

Acţiunea leagă într-un tot momentele receptorii (senzoriale), momentele centrale (verbalo-logice, intelectuale) şi momentele efectorii (reactive) ale învăţării, fiind echivalentul psihic al organizării reflexe a activităţii creierului.

Latura obiectuală şi latura acţională a învăţării

1. Conceptul de “obiect al învăţării”

Problema obiectului de învăţare se referă la ce anume trebuie să preia în cursul procesului instructiv-educativ elevii; a preciza acest lucru înseamnă a indica conţinutul învăţarii.Acesta din urmă se elaborează în lumina reprezentării despre scopurile procesului instructiv-educativ, care, la rândul lor, sunt determinate de sarcinile concrete ale construcţiei sociale a unei tări.

Pentru realizarea scopurilor învăţării este necesar însă ca sistemul cunoştiinţelor ştiinţifice să fie transformat în sistemul obiectului de învăţare.Privite în contextul producţiei, cunoştinţele sunt simultan teorie şi practică, înţelegerea lor servind elaborării nemijlocite a operaţiilor de lucru.

Din punctul de vedere psihologic, importantă este relevarea faptului că, “în spatele” culturii se dezvăluie procedeele şi normele activităţii umane.Normele, procedeele, modelele de acţiune fixate obiectiv în cunoştinţe reprezintă obiectul propriu-zis al învăţării.Norma reprezintă acea structură sau alcătuire obiectivă care poate să asigure rezolvarea unei sarcini date.Când s-a ajuns la o astfel de structură unitară a activităţii a cărei însuşire asigură rezolvarea unei clase întregi de sarcini avem de-a face cu un procedeu.

Activitatea de înlocuire a situaţiilor obiective prin sistemul de semne (codificarea lor în forma cunoştinţelor), apoi “mişcarea” subiectului în sistemul de semne (depăsirea stratului informaţional al cunoştinţelor şi pătrunderea subiectului în lumea modurilor specifice de operare cu acestea) şi, în sfârşit, revenirea la situaţia obiectivă sunt momente constitutive ale rezolvării oricărei sarcini cognitive.

Organizarea în profunzime – pe niveluri şi pe straturi – este inerentă, în pricipiu, oricăror conţinuturi de cunoaştere, diferenţa constând doar în numărul de straturi, care, la rândul lui, depinde de cât de veche sau de nouă este istoria cunoştinţelor respective şi de cât de “practică” sau “teoretică” este natura acestora.Acest tip de analiză ne ajută să determinăm cu mai multă precizie conţinutul (obiectul) învăţării şi felul cum trebuie să decurgă elaborarea acestuia pentru fiecare tip de cunoştinţe în parte.

Obiectul învăţării este activitatea umană – acţiune şi gândire – concentrată şi condensată în cunoştinţe.

2. Învăţarea ca activitate

Învăţarea şcolară este o formă de activitate, care, genetic, îşi are rădăcina în acţiunile de învăţare din cadrul jocului şi al altor tipuri de relaţionare a copilului cu lumea externă.Învăţarea este şi ea compusă din acţiuni şi operaţii şi, din punc de vedere psihologic, esenţial este faptul că sub “carcasa” triadei activitate-acţiune-operaţie descoperim, în calitate de nucleu, unitatea motiv-scop-sarcină.

3. Momentele “microgenetice” fundamentale ale acţiunii de învăţare şi parametrii ei definitorii

Acţiunile şi operaţiile se află într-un continuu proces de naştere şi devenire, făcând din învăţare o permanenţă şi imprimând interiorităţii noastre un ritm de muncă la fel de trepidant ca şi acela al solicitărilo externe.De aceea, când vorbim de momentele “microgenetice” ale acţiunii, noi avem în vedere nu evoluţia ontogenetică, de ansamblu a subiectului, ci “microistoria” fiecărei noi acţiuni, felul în care “se urzeşte” şi se “ţese”, de fiecare dată, reţeaua acesteia în contact cu sarcinile din diferite etape de învăţare şi dezvoltare.Ca structură, acţiunea de învăţare este alcătuită din două momente fundamentale: orientativă şi efectorie.Procesul elaborării dirijate a acţiunii de învăţare evoluează în direcţia următorilor parametrii fundamentali: nivelul de realizare; plenitudinea operaţiilor (desfăşurarea extensivă şi desfăşurarea intensivă a acţiunii); gradul de generalizare (purificarea acţiunii de aspectele senzoriale şi delimitarea volumului de sarcini dintr-o categorie dată în raport cu care este aplicabilă acţiunii însuşite); gradul de automatizare şi de stereotipizare a acţiunii.