Pedagogii alternative - alternativă educatională Montessori

1.Sisteme educaţionale,istoric

Fenomenul educativ presupune relatia dintre doi factori : elevul si profesorul. . Educaţia trebuie nu numai să pregatească pe fiecare individ pentru ansamblul de responsabilitaţi pe care acesta urmează sa şi le asume in cursul vieţii sale ca fiinţa autonoma , dar ea trebuie , in mod egal , sa integreze eforturile facute simultan sau succesiv , in diferite contexte , printr-o experienţa reînnoita fara încetare . Educaţia trebuie să ajute pe individ să se cunoasca pe sine şi trebuie să evite ca individul să fie subiectul pasiv al unei schimbari. Desigur , este evident că totdeauna au existat politici ale educaţiei , definite , in general , prin voinţa de a forma un anumit tip de om . Acesta era cazul statului spartan atunci când urmarea să formeze oameni curajoşi şi incapabili de a minţi ; al cetaţii ateniene , cu idealul kalokagathiei , al statului Maya , unde învaţamantul era conceput cu scopul de a pregati tineri nobili destinaţi preoţiei , ca o şcoala a voinţei , in care trebuiau să inveţe să-şi controleze dorinţele , sa învingă durerea şi oboseala , să-şi făurească o inima şi un corp viguroase.Ordinea teocratică , militara şi corporativă a evului mediu european , care pregătea pentru sarcinile lor proprii şi complementare , pe viitorul cavaler , pe cleric şi pe breslaş , şcoala junglei în societaţile „poro” sau „toma”(nume de triburi africane) , care asigură iniţierea rituala a tinerilor africani în valorile tradiţionale şi în

transmiterea regulilor practice de viaţă , au întemeiat şi ele un mod de educaţie , bazat pe o politica implicita . . De fapt , avem de-a face cu o politică a educaţiei din momentul în care educaţia se inspira din obiectivele conştiente şi declarate sau implicite ale valorilor sociale şi care promoveaza un consens larg , fie şi tacit.În Franţa , odata cu concepţia napoleoniana , moştenitoare a unor tradiţii ale gândirii pedagogice din secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea , dar şi a preocupărilor legislatorilor revoluţionari , se trece de acum în faza de aplicare de către stat a unei politici sistematice şi deliberate la scară naţionala. . . . .Chiar in Europa secolului al XIX-lea , deşi puternic motivată de deşteptarea naţionalitaţilor şi de consideraţiile economice legate de progresul industrializarii , noţiunea de politică a educaţiei , în sensul deplin al termenului , nu apare decât rar.Guvernele au lasat adeseori să treacă mult timp până ce noţiunea şcolariyarii mai extinse si binefacerile de care ţarile lor ar putea să se bucure de pe urma educaţiei , să devina o noţiune politică a educaţiei , conceputa în funcţie de obiectivele generale ale dezvoltarii naţionale. . Chiar şi în zilele noastre , într-un anumit număr de sisteme educative , care nu sunt totuşi cele mai puţin eficiente şi cele mai slab ataşate valorii educaţiei , nu exista încă nici un obiectiv formulat explicit sau macar obiective foarte generale.Acesta este cazul , de exemplu , al ţarilor anglo-saxone , unde tradiţia ocupa un loc mai important decât dreptul scris şi care , in general , au structuri federale şi practică descentralizarea la nivelul comunitaţilor locale.