Rolul Personalului în Modelarea Personalității

Privarea de libertate în mediul penitenciar constituie pentru orice om o situaţie de amplă rezonanţă în modul său de viaţă, atât pe durata detenţiei, cât şi după aceea în libertate. Restrângerea acută a libertăţii individuale, relaţiile impersonale, lipsa informării, regimul autoritar, mediul închis şi activităţile monotone, toate acestea resimţite de către deţinut drept atingeri ale integrităţii sale ca fiinţă umană. În multe cazuri impactul privării de libertate asupra componentelor personalităţii este dramatic, generând şi permanentizând conduite diferite faţă de cele avute anterior în mediul liber. Şi în acest context se pune întrebarea: în ce măsură rolul recuperator al pedepsei privative de libertate îşi atinge scopul? Răspunsul la această întrebare se regăseşte în sintagma „activităţi de educaţie şi asistenţă psihosocială”.

Pentru a depăşi „bariere” impuse de detenţie (am putea chiar spune „surse” de amplificare şi încurajare a actelor infracţionale), în penitenciare se desfăşoară activităţi de educaţie şi asistenţă psihosocială al căror scop principal îl constituie reinserţia socială a persoanelor private de libertate, stimulând acelor deprinderi şi atitudini care oferă posibilitatea dezvoltării comportamentelor prosociale şi dinamizarea relaţiilor cu mediul suport şi comunitatea. În vederea realizării acestor finalităţi se organizează activităţi de cunoaştere a personalităţii, de identificare a nevoilor privind adaptarea la condiţiile privării de libertate şi asigurării regimului individualizat, progresiv de executare a pedepsei, activităţi de pregătire şcolară şi profesională, de dezvoltare a deprinderilor sociale, de dinamizare a relaţiilor cu mediul de suport şi comunitatea, activităţi de asistare psihologică, socială şi moral-religioasă.

Având în vedere particularităţile psihosociale ale persoanelor private de libertate, cauzele multiple care au condus la declanşarea comportamentului infracţional şi complexitatea situaţiei fiecărui minor, intervenţia recuperativă trebuie abordată din perspectivă pluridisciplinară care presupune acţiunea concertată a mai multor specialişti în vederea găsirii unui răspuns adaptat fiecărui caz.

Pentru exercitarea funcţiilor sale, personalul de penitenciar va urmări stabilirea unei relaţii individualizate cu fiecare deţinut, precum şi adoptarea unei atitudini corecte şi echilibrate care să ofere modele comportamentale celor aflaţi în detenţie. Personalul încadrat trebuie să aibă abilităţi de a lucra în echipă şi conform unor metode adaptate personalităţii clienţilor. Aceasta presupune: un personal motivat, implicat, competent care este de acord să lucreze cu această categorie de persoane, promovând o relaţie bazată în principal pe respect şi toleranţă.

Activitatea de reeducare a celor care au încălcat prevederile legilor şi a normelor de convieţuire socială presupune din partea personalului cunoştinţe aprofundate de psihologie. Prin toată activitatea sa, educatorul, psihologul, asistentul social, preotul (întregul colectiv al Serviciului de Educaţie şi Asistenţă Psihosocială), ce vor fi în continuare denumiţi generic „educatori de penitenciar”, trebuie să faciliteze apropierea de el a deţinutului, să stabilească relaţia dintre infracţiune şi constantele personalităţii acestuia, să pregătească terenul unei noi raportări la valorile sociale după executarea pedepsei. Pentru atingerea acestor obiective sunt necesare calităţi psihologice deosebite.

În primul rând, educatorul va trebui să aibă o concepţie clară despre lume şi viaţă, despre sistemul social pe care îl reprezintă. A fi partener de discuţie cu un individ care a greşit faţă de societate nu este posibil decât dacă educatorul este un punct de referinţă pentru infractor, un model de înţelegere profundă a structurilor realităţii, a poziţiei autentice a omului în lume, a îndatoririlor şi drepturilor sale.

Ceea ce nu poate lipsi unui bun educator este capacitatea de a înţelege cadrul intern al subiectului, lumea lui obişnuită de trăiri şi semnificaţii. Această capacitate (empatia) chiar dacă nu este ştiinţifică, este suficient de exactă pentru a realiza un comportament optim faţă de subiect. Deşi empatia se găseşte în grade variabile la diferite persoane, experienţa profesională a educatorului joacă un rol major în optimizarea ei. Între calităţile educatorului nu vor putea lipsi sensibilitatea faţă de complexitatea diferitelor motivaţii infracţionale, uşurinţa de a stabili relaţii umane, tactul, o mare disponibilitate de a asculta, curiozitate şi interes pentru persoane privite în individualitatea lor.

Cu toată multitudinea diferenţelor individuale, conduitele şi acţiunile educatorilor au anumite trăsături comune , care pot servi la conturarea unor tipuri şi pot fi observate sub forma unor caracteristici dominante. Iată câteva din aceste particularităţi:

- educatorul amabil: amabilitatea permite deţinutului să se exprime liber, iar educatorului să sesizeze mai bine particularităţile psiho¬logice ale subiectului. Există şi o amabilitate de suprafaţă, o „mască" rău ajustată, care trădează adevărata atitudine şi-l va inhiba pe subiect, determinându-să adopte o atitudine de evitare şai de prezentarea a evenimentelor într-o lumină favorabilă;