Tipuri de curriculum

1. CONCEPTUL DE CURRICULUM

Curriculum-ul face parte din categoria conceptelor care au răscolit profund educaţia în secolul al XX – lea, cum sunt “obiectivele educaţionale”, “învăţământul formativ”, “învăţarea deplină”, “educaţie integrată”, “instruirea asistată de calculator”. În vocabularul activ al limbii române acest concept a intrat recent, ca rezultat al reformei învăţământului după 1990.

Internaţionalizarea studiilor, compatibilizarea diplomelor, participarea la cercetarea pedagogică internaţională presupun un sistem complex şi rapid de adaptări pe diferite planuri printre care şi asimilarea aparatului conceptual fundamental în proiectarea inovărilor şi reformelor pe plan internaţional.

Termenul curriculum este preluat de autorii americani, printr-o reîntoarcere în timp, în literatura pedagogică a Europei de Vest a secolelor XVI-XVII. Conceptul apare pentru prima dată în documentele Universităţii din Leiden (Olanda) 1582, şi apoi în cele ale universităţii din Glasgow (Scoţia), 1633. În această perioadă sub influenţa mişcărilor ideologice şi sociale din Europa s-a impus o standardizare a tematicii studiilor universitare, un anumit control asupra activităţii şi orientării universităţilor, mult prea autonome în acele vremuri. Curriculumul universitar stipula, cu titlu de norme şi prescripţii, programele de studiu aferente specializărilor existente în acea epocă.

Din punct de vedere etimologic cuvântul curriculum (sg.) sau curricula (pl.) îşi are originea în latina veche având sensul de alergare, cursă, parcurgere în treacăt, scurtă privire. De unde s-a ajuns la sensul de demers cuprinzător / complet, dar sintetic, rezumativ, esenţial, care renunţă la detalii şi prezintă doar ce este relevant, ceea ce este absolut necesar.

Se poate afirma că de fapt primul curriculum din istoria învăţământului (fără să fie numit astfel) a fost grupul aşa – numitelor “şapte arte” liberale promulgat în secolele XI-XII, sectorizat şi ierarhizat într-un “trivium” (gramatica, retorica, dialectica) şi “quadrivium” (aritmetica, geometria, astronomia şi muzica) studiate în şcolile de pe lângă mănăstiri, abaţii etc, ca o moştenire de preţ a antichităţii.

Din cele de mai sus rezultă că începuturile carierei semantice a curriculum-ului au fost cele de conţinut al învăţământului şi plan sau program de studiu în raport cu o anumită instituţie de învăţământ, de nivel mediu sau superior.

La începutul secolului XX, în anul 1902, în lucrarea "The Child and the Curriculum", americanul John Dewey introduce în circulaţie sintagma "experienţă de învăţare" a copilului, organizată de şcoală, alături de ansamblul disciplinelor de învăţământ oferite şi studiate şi sugerează complexitatea, amplitudinea şi dinamismul curriculum-ului ca realitate educaţională.

Relevanţa contribuţiei lui John Dewey din perspectiva curriculum-ului constă în:

- curriculum-ul este perceput ca o realitate amplă, dinamică, retroactivă şi proactivă

- curriculum-ul reprezintă un proces interactiv între educator şi educabili

- prefigurează o apropiere între educabil (copil) şi educaţie (curriculum).

O nouă expansiune a termenului are loc la Frank Bobbit (1918) care include în arealul noţiunii sensurile de: experienţe concrete de învăţare (propuse) şi experienţe de învăţare efectiv realizate.

În 1949, Ralph Tyler dă termenului de curriculum încă patru semnificaţii: obiective, experienţe educative, forme de organizare şi, nu în ultimul rând, evaluarea. Astfel se ajunge la acoperirea de către termenul de curriculum a aproape întregului areal empiric şi epistemic al fenomenului educaţional.

În a doua jumătate a secolului XX, în Marea Britanie, afinitatea pentru curriculum în educaţie a fost imediată şi totală. De asemenea, el a pătruns şi în alte ţări, cum ar fi: Germania, Olanda, Ţările Scandinave, în timp ce ţări cu mare tradiţie şi forţă în teoria şi practica educaţională, ca Franţa, Belgia, Elveţia, Italia, Spania, au rămas indiferente sau chiar refractare faţă de fenomenul curriculum. În URSS el a fost respins cu fermitate, fiind considerat burghez, reacţionar, decadent etc.

La noi, termenul a început să fie semnalat sporadic, încă din anii 1980, însă, din precauţie, el era evitat. Uneori era tradus folosindu-se termeni cum ar fi cel de programă. Însă, deschiderea necesară a avut loc abia după 1990 şi mai ales după 1997.

2.DEFINIREA CONCEPTULUI

Termenii de referinţă, termenii-nucleu ai curriculum-ului sunt disciplina de învăţământ şi programul de studii. În jurul lor se configurează problematica de cercetare a curriculum-ului, derivată din varietatea unghiurilor de investigaţie: componente structurale, procese fundamentale, surse, determinări, condiţionări, forme de organizare, diferenţieri curriculare, scopurile cercetării etc.

O definitie a termenului de curriculum, după Marin Ilie, ar fi următoarea:

Curriculum-ul cuprinde ansamblul elementelor esenţiale,relevante, golite de amănunte inutile, elemente ale realităţii educaţionale din şcoală atât la nivel de reprezentare teoretică şi reprezentare a acţiunii practice, cât şi la nivel de activitate efectiv desfăşurată, imprimând o continuă reconsiderare şi reconcepere contextuală a acestora, considerate ca unice şi irepetabile.

Este definit atât în sens larg cât şi în sens restrâns.

- În sens larg, curriculum-ul desemnează ansamblul proceselor educative şi al experienţelor de învăţare prin care trece elevul pe durata parcursului său şcolar.

- În sens restrâns, curriculum-ul cuprinde ansamblul documentelor şcolare de tip reglator în cadrul cărora se consemnează datele esenţiale privind procesele educative şi experienţele de învăţare pe care şcoala le oferă elevului. Acest ansamblu de documente poartă denumirea de curriculum formal sau oficial. (Curriculum Naţional. Cadru de referinţă. 1998)

Experienţele de învăţare sunt propuse educaţilor prin intermediul unor programe concrete de studiu, pentru un profil sau ciclu de învăţământ, pentru o arie curriculară sau disciplină, într-un semestru sau într-o oră de curs. Fireşte că este de preferat ca experienţele de învăţare oferite de şcoală să fie centrate pe particularităţile, trebuinţele şi interesele educaţilor şi să răspundă nevoilor educaţionale ale acestora.

Preocupările sistematice legate de definirea şi operaţionalizarea conceptului "curriculum" au condus, după anii '50, la cristalizarea teoriei curriculum-ului, o topică extrem de dinamică în pedagogia contemporană. Ea oferă o nouă perspectivă de definire a conceptului de curriculum, proprie didacticii moderne, care are în vedere reconsiderarea raporturilor dintre cel care învaţă şi materia de învăţat, exploatând influenţele formative ale acesteia pe perioadă scurtă, medie şi lungă.

Amintim în acest context două mari orientări dezvoltate în prezent în teoria curriculum-ului:

- Valorificând abordarea sistemică teoria curriculum-ului construieşte o perspectivă sistemico-holistică asupra curriculum-ului.